Când au descuiat „lada de zestre” a comunității săsești, păstrată în sacristia bisericii evanghelice din Criț, Sofia Folberth și Ruxandra Hurezean au deschis, de fapt, o poartă între două lumi și două timpuri. Moștenirea identitară păstrată acolo, în cutia de lemn ornată cu motive florale de un pictor de mobilă din alt veac, oferă acces la o istorie aproape pierdută, dintr-o înțelegere greșită - parțial eronată, parțial denaturată - a trecutului actualei Românii. Fiecare din obiectele strânse peste secole în așa numita „lădiță a vecinătăților” are o poveste și se înrudește cu o alta, pe care Sofia Folberth, ea însăși trecută de pragul unui secol de viață, le-a păzit cu mintea și cu sufletul, până când le-a știut depozitate în siguranță.

Șapte cetăți și multe biserici fortificate

Sașii au construit mare parte din urbanul transilvan. Dar unii au ales să se organizeze în comunități mai mici, atașați de pământul pentru care au acceptat, cu aproape un mileniu în urmă, să se așeze pe aceste locuri. În afara legendarelor șapte cetăți care, împreună, au dat numele german al Transilvaniei, Siebenbürgen (Șapte Cetăți), au ridicat în sate biserici pe care le-au fortificat. Organizați în vecinătăți - asocieri de familii unite de nevoia de a crește împreună - au rămas locului în spatele aceste ziduri, chiar dacă au trecut năvălitorii sau s-au schimbat stăpânii. Până la un punct, nu foarte îndepărtat, de la care nimic nu i-a mai ținut.

Criț este unul dintre aceste sate. Sau Krets, în dialectul local. Cei mai mulți dintre sașii locului au plecat în Germania în a doua jumătate a secolului 20. Unii s-au lăsat răscumpărați de la regimul Ceaușescu de Guvernul federal, alții au ales drumul Germaniei imediat după schimbarea politică din 1989, când s-a ivit o fereastră de oportunitate. Casele lor și biserica au rămas goale. Stăteau să cadă, la fel ca în toate vechile comunități abandonate în urma exodului sașilor. Dar, ca și mai cunoscutul între timp Viscri, Criț a avut parte de o ceată de îngeri păzitori care l-au întors cumva din drumul uitării.

Viscri, satul care nici nu exista pe hartă

Pentru Viscri, responsabilitatea o poartă în primul rând Caroline Fernolend, cea despre care se spune că l-ar fi convins pe actualul rege al Marii Britanii să își cumpere o casă în satul practic inexistent pe hărțile României ceaușiste. Viscri (Deutsch-Weißkirch, adică Biserica Albă Germană în germană, Weiskirich în săsește) a fost descoperit de niște belgieni înhămați, înainte de 1989, să oprească demolarea satelor transilvane, parte a unui program de urbanizare forțată a ruralului României.

Operațiunea Villages Roumains a schimbat macazul odată cu schimbarea politică din 1989. Trădându-se pe sine însăși sub succesive guvernări neocomuniste corupte, România a căzut pentru multă vreme într-un con de profund dezinteres printre europeni. Salvarea nu putea să vină decât pe cont propriu.

Născută și crescută aici, Caroline Fernolend și-a dorit, să valorifice moștenirea locală, să îi stimuleze pe sătenii rămași în comunitățile cândva săsești să învețe meșteșugurile vechi, să preia meseriile germanilor plecați, mai ales că, odată cu dispariția CAP-urilor, oamenii locurilor nici nu mai aveau vreo sursă de venit. A luptat, prin intermediul fundației pe care o conduce, Mihai Eminescu Trust, nu doar cu reticența localnicilor, ci și cu instituțiile statului, controlate de politruci în al căror plan nu intra să risipească în investiții de dezvoltare socială banii ce puteau fi lejer deturnați către clientela de partid. Sărăcia, se știe, creează mase electorale fără spirit civic și ușor de manipulat.

Cu toate acestea, Fernolend a reușit să așeze Viscri pe harta turistică a României, chiar în centru - și nu doar geografic. E drept, venirea turiștilor, cumva în devălmășie, dezorganizat, a risipit parte din aerul idilic care l-a fermecat pe Charles al III-lea. Dar a adus televiziuni străine, reclamă și chiar bani, pe care Caroline Fernolend a știut să-i canalizeze spre proiecte sustenabile. Ceea ce, în termenii satului fondat de sași, înseamnă dezvoltare fără a periclita principala sursă de venit - autenticul local. Printre realizări este stația ecologică de epurare a apei, în care agentul principal este chiar natura iar întreținerea o asigură sătenii, după un model de colaborare administrativă moștenit de la vecinătățile săsești.

Mândră de ce i-a ieșit, Fernolend mărturisește că problema cea mai mare a fost să găsească firmele autorizate care să proiecteze și să pună în practică proiectul. Dar, de ceva vreme, cele trei lagune în care se decantează apele reziduale ale satului există, bacteriile își fac treaba și reușita este stimulent pentru un alt proiect curajos: Viscri urmează să devină independent energetic. Și, în cele din urmă, se va rezolva și cu invazia mașinilor, pentru care a fost deja amenajată o parcare, chiar la intrarea în sat. Așa că, după ce birocrația va permite montarea indicatoarelor rutiere adecvate, ulițele vor reveni la starea în care erau când au început să atragă de fapt turiștii: liniștite în tihna serilor, când blajinele vaci se întorc de la păscut și doar gălăgioasele cârduri de gâște mai sparg tăcerea și ridică cu aripile lor praful din drum, sub privirile familiei de berze cuibărite pe hornul școlii primare.

Răsplata supremă: întoarcerea copiilor satului

Nici nu mai contează de ce a început să se zbată Caroline Fernolend pentru satul ei. Pentru ea, important este că a fost răsplătită cu ce și-a dorit cel mai mult: copila i s-a întors la Viscri iar nepoții cresc aici, în satul de 2000 de locuitori. Ursula, fata Carolinei, a schimbat metropola germană pe ruralul săsesc transilvan.

A ales Viscri în locul Berlinului, unde ajunsese cu o bursă de practică în Bundestag, și a rămas să lucreze la cabinetul vicepreședintei Parlamentului federal, înainte de a se apuca de consultanță pentru mediul german de afaceri german interesat de România. „Îmi doream să aplic cândva acasă ce am învățat în Bundestag și în Berlin. Cand l-am cunoscut acolo pe Cristian, viitorul meu soț, și el a decis să se mute înapoi acasă, mi-a fost clar că a venit timpul să îmi urmez inima”, povestește Ursula, pentru DW.

Au locuit o vreme la București, dar veneau des la Viscri iar această pendulare i-a permis să cunoască îndeaproape noi fațete din România. „Renovaserăm casa bunicului meu la Viscri și petreceam tot mai mult timp în sat, mai ales după ce Cristian și-a luat primul cal. București a devenit tot mai mult doar o bază de plecat sau venit cu avionul. Apoi a venit starea de urgență și incertitudinea - cât va dura și ce va însemna. Așa că am împrumutat o dubă, într-o zi și o noapte ne-am împachetat viața de la București în cutii și am adus-o la Viscri”.

După ce și-au văzut toate lucrurile la un loc, în satul natal al Ursulei, și-au dat seama și ce le lipsea în metropole: spiritul de comunitate și apartenența la ea, „cu tot ce înseamnă asta, de la ajutor reciproc la proximitatea oamenilor, chiar dacă asta vine de multe ori la pachet cu lipsa de intimitate”. Între timp, aici li s-au născut cei doi copii, care „cresc împreună cu mai multe generații de oameni din diferite etnii în jurul lor, cu părinții mei, bunica mea, vecinii vechi și noi și prietenii care vin în vizită mereu, dar și cu mâțe, câini, vaci, cai și capre. Încercăm să îi învățăm respectul pentru resurse și ce înseamnă sustenabilitatea”, spune Ursula, care își continuă de aici și afacerea de consultanță începută la Berlin.

„Simțim amândoi cât de benefică și de imediată este contribuția noastră la comunitatea satului în care trăim. E important să simți că ești util oamenilor din jurul tău. Iar pentru mine personal, este o satisfacție imensă când gătesc feluri de mâncare doar cu produse din grădina mea, crescute și plivite de mine. În concluzie, revenind să locuiesc aici, acasă, mă simt reconectată cu identitatea mea săsească. Și mi-am dat seama că locul meu e în România, într-o Românie ancorată - sper clar și ireversibil - în Europa”, conchide Ursula Radu-Fernolend.

Criț și ștafeta renașterii

Magnetul Viscri a născut idei și în alte comunități din partea aceasta de Transilvanie numită generic „Țara Ovăzului”, Haferland. O primă inițiativă a avut-o muzicianul rock german născut la Brașov Peter Maffay. Implicat în proiecte pentru copii în Germania, Maffay a adus în fostul sat săsesc Roadeș fundația sa Tabaluga și a investit în programe pentru copiii defavorizați din comunitatea locală marginalizată.

Într-o vară și-a făcut planuri să organizeze un eveniment prin care să atragă lumea din afara comunității să descopere frumusețea vechiului sat săsesc și să o cointereseze în revigorarea acelei lumi. Ideea i-a împărtășit-o președintelui fundației Michael și Veronica Schmidt și, de atunci, în fiecare an, de peste un deceniu, vechile cetățui săsești din Țara Ovăzului își deschid porțile bisericilor fortificate pentru a demonstra că tradițiile germanice nu s-au stins și că sufletul comunității a rămas aici. E un exercițiu la care s-au înhămat nu doar sașii nostalgici, dar și actuala populație a acestor sate. Unii au trăit lângă sașii plecați și au învățat să le prețuiască rânduielile, după care acum se ghidează. Alții au venit să cumpere spații locuibile și le-au renovat conform valorilor de patrimoniu. Și, cum spunea la începutul acestei luni, în șura mare din fortificația bisericii de la Criț, Bernd Fabritius, coordonatorul Federației Germane a Expulzaților, după sute de ani în care au ridicat ziduri, în satele sașilor se construiesc acum punți.

La Săptămâna Haferland s-au întors acasă, în satele lor, sașii plecați în lumea largă. Primul spectacol pe care l-au dat a fost, pe fundalul fanfarelor tradiționale săsești, un fel de dans ritualic fără coregrafie regizată: îmbrățișările de revedere. Au venit însă și oaspeți mulți, oameni de toate etniile sau religiile. Iar la slujbele evanghelice ținute în bisericile fortificate ale celor zece sate implicate în ediția din acest an (Archita, Roadeș, Bunești, Criț, Viscri, Rupea, Saschiz, Homorod, Meșendorf și Cloașterf), preoții i-au invitat pe cei prezenți, germani, români, maghiari, romi și nu numai, să rostească împreună și simultan Tatăl Nostru, fiecare în limba în care l-a învățat.

Alături de cei care știau deja despre programul Săptămânii Haferland, în cele zece sate s-au nimerit numeroși turiști, nu puțini din străinătate, surprinși de forfota din jurul vechilor vetre săsești, pe care le credeau de mult timp stinse. Printre cei veniți de departe special pentru acest eveniment am întâlnit-o, fascinată de portul popular săsesc și interesată de istoriile fortificațiilor rurale din Transilvania, pe coordonatoarea Complexului Educațional Laude-Reut, Tova Ben Nun Cherbis.

„Contribuția sașilor la conservarea tradițiilor și mediului natural al zonei este esențială”, spune directoarea școlii evreiești din București, într-o discuție cu DW, „iar investițiile din ultimii ani sunt o măsură în plus pentru asigurarea sustenabilității. Admir comunitatea Haferland pentru tot efortul de a păstra viu patrimoniul cultural din Țara Ovăzului”.

Sustenabilitate nu înseamnă însă doar păstrarea tradițiilor, ci mai ales planuri pentru a le face să rămână vii, a explicat organizatorul principal al Săptămânii Haferland, Michael Schmidt, el însuși unul dintre sașii emigrați din Criț înainte de 1989 și întors în România. „Zona renaște crescând viitori meșteri, artizani și antreprenori în turism. Copiii pe care îi educăm în sensul sustenabilității vor popula aceste sate și vor duce mai departe tradițiile”, a adăugat Schmidt. A fost și motivul pentru care oficiali locali, naționali și din afara României dar și reprezentanți ai mediului de afaceri au găsit timp să se așeze la o discuție, în formatul unui Forum Româno-German, despre cum poate fiecare contribui la efortul de a conserva memoria interculturală a acestei părți din istoria Europei, după un model de inspirație reciprocă și conviețuire care s-a rodat aici de câteva secole.