Ci şi petele albe care ne desfigurează istoriografia. E mai simplu să dai vina pe baubau decât să faci analize complexe. Ori să-ţi asumi greşeli şi să le elimini.

E mai simplu, chiar şi ca premier israelian, angrenat în războiul cu terorismul palestinian, să dai vina Holocaustului pe un criminal de război idolatrizat de compatrioţii săi palestinieni, ca muftiul arab al Ierusalimului, Haj Amin el Husseini, chiar dacă eşti silit să-l disculpi pe Hitler, decât să zugrăveşti un tablou complex. Potrivit lui Benjamin Netanyahu, clericul palestinian l-ar fi convins pe Hitler, într-o discuţie din 1941, să-i extermine pe evrei în loc să-i expulzeze, cum ar fi vrut liderul nazist.

Demnitarul israelian i-a siderat pe mulţi cu declaraţiile sale rostite la o recentă reuniune a Congresului Mondial Sionist. Atotputernicul Hitler, altceva decât un exterminator omorând deliberat, din proprie iniţiativă? Să fim serioşi.

Ştiind că în societatea informaţională e mai uşor decât oricând să vinzi poze şi pachete, ba chiar şi grădinarilor castraveţi, frumos înveliţi, decât produse bune, cât timp clienţii se uită doar la ambalaj, iar nu la marfă şi nu o gustă, premierul israelian bate câmpii. Nu pentru că Husseini ar fi fost uşă de biserică. Dimpotrivă, a fost un terorist şi un asasin, precum şi un complice important al nazismului. Era perfect conştient de genocidul în curs, vizitase lagărele de exterminare şi s-a opus salvării prin emigrare a evreilor prinşi în capcana celui de-al treila Reich şi a teritoriilor ocupate.

În plus, discuţia sa cu Hitler e plauzibilă. Dar a afirma că aparent omnipotentul stăpân rasist al Europei l-ar fi luat în serios pe oaspetele său arab, astfel încât să-şi orienteze crimele în masă prezise de Hitler în Mein Kampf şi ulterior în funcţie de doleanţele muftiului, e o exagerare grosieră. Dacă nu e o falsificare a realităţii istorice, izvorâtă din cauze şi considerente informaţionale, tactice şi psihologice, proprii bătăliei contra antisemitismului şi negaţionismului musulman.

E vorba, ce-i drept, de o realitate atât de complexă încât, dincolo de evidenţa virulenţei antisemitismului locuindu-l pe Hitler de timpuriu, nimeni n-a reuşit să explice pe deplin convingător ce anume a fost în capul liderului nazist când a ordonat exterminarea evreilor.

De ce Auschwitz?

Acum aproape trei decenii istoricul Gunnar Heinsohn publica, pe această temă, în Germania, o carte intitulată ”De ce Auschwitz?” Volumul său, dedicat memoriei lui Raphael Lemkin, primul utilizator al termenului de genocid, trecea în revistă zeci din sutele de teorii existente atunci despre mobilul exterminării evreilor.  Tentativa lui de clasificare şi explicare a aparent inexplicabilului, a hiatului civilizaţiei şi căderii în barbarie evidenţia cât de grea e analiza raţională, adecvată a crimei în masă naziste. Dincolo de aberaţiile negaţioniste existau încă de pe atunci tezele aparent mai inteligente ale unui Ernst Nolte. Istoricul stârnise în anii 80 o amplă controversă, propunând Holocaustul ca prezumtivă replică anticomunistă la barbariile sovietice, fără să explice însă persuasiv de ce era nevoie ca, renunţând la mileniul său de cultură, un neam apusean civilizat să recurgă la metode asiatice.

S-au vehiculat apoi teoriile funcţionaliste considerând, determinist, Holocaustul ca un soi de coincidenţă regretabilă, dar inevitabilă. La mare preţ s-au vădit şi cele evreieşti, postulând că Auschwitz ar fi un fenomen pur şi simplu inexplicabil, etic de neteoretizat, pentru ca victimele genocidului să nu fie o dată în plus victimizate. Au circulat şi doctrine antisemite, inclusiv unele de extracţie arendtiană, potrivit cărora, în conformitate cu ”Eichman la Ierusalim”, victimele ar fi fost ele însele vinovate pentru genocid, căci ar fi cooperat cu naziştii. În fapt, mulţi lideri ai evreilor au refuzat colaborarea. Nu puţini s-au sinucis, cooperarea celorlalţi nefiind câtuşi de puţin benevolă.

Cine e de vină? Şi ce-au fost lagărele de exterminare?

Incontestabilă şi extrem de tulburătoare e, în schimb, pasivitatea, în Shoa, a unei mari părţi a populaţiei evreieşti. Care, vituperată de antisemiţi ca fiind la cârma lumii şi însetată de sânge, n-a opus nicio rezistenţă, ci s-a lăsat dusă la tăiere fără să crâcnească. De ce? În opinia mea, din pricina unui antrenament al nonviolenţei devenit o a doua natură, dată de o îndelungată deprindere pacifistă, indusă rabinic, întru supravieţuirea colectivă într-un mediu extrem de ostil, instalat înaintea şi în urma catastrofei naţionale a distrugerii celui de-al doilea Templu.

Dar a vedea în această resemnare elementul crucial făcând din Holocaust un fenomen ieşit din comun ratează esenţa lui. Heinsohn are dreptate să respingă şi teoria absurdă a Hannei Arendt, potrivit căreia lagărele de concentrare, instituţii experimentale ale terorismului şi fanatizării, ar fi servit finalmente ca ”probă a caracterului superfluu al oamenilor”, selecţia victimelor nazismului fiind ”aleatorie”. Concentrarea regimului hitlerist pe exterminarea evreilor (ca şi uciderea programatică a reprezentanţilor elitei poloneze ori a multor romi) demonstrează contrariul. 

Naziştii nu şi-au ales victimele întâmplător. Şi, date fiind eforturile Vaticanului de a frâna genocidul şi a salva evrei, ridică mari probleme şi teoriile anticreştine, potrivit cărora Auschwitz ar fi fost expresia finală a multimilenarei uri antievreieşti a bisericilor. Cum nici ideea că Hitler ar fi servit ca soi de "bici" divin, pedepsind lumea pentru păcate, o explicaţie dragă şi unor cercuri creştine şi altora, evreieşti, întrucât preia un model biblic de lămurire a unor catastrofe istorice, nu le pare multora convingătoare.

Alte ipoteze mult mai îndoielnice, ba chiar absurde, ridică pe scut poziţii feministe, politeiste, moderniste şi antimoderniste, antisioniste, anticomuniste şi anticapitaliste. O teorie simplistă, dar alăturea cu drumul, susţine că Hitler ar fi imitat crima de clasă comiţând crima de rasă. Iar americano-bucovineanul Daniel Goldhagen înfiera în 1996 ”antisemitismul eliminatoriu” al germanilor. Deşi pogromul naţional nazist din 1938 demonstrase lipsa de entuziasm a poporului german faţă de violenţe antievreieşti nedisimulate.

Nebunii? Demonii? Diavolul în istorie? Sau inşi ca tine şi ca mine?

Problematice sunt şi teoriile care atribuie Holocaustul unei prezumtive psihopatii a lui Hitler, sau caracterului monstruos ori demonic al făptaşilor. Or, teza ingerinţei ”diavolului în istorie”, cum se intitulează o carte semnată de Vladimir Tismăneanu, deşi atrăgătoare, explică din păcate prea puţin şi disculpă net prea mult. Căci dacă forţe supranaturale diabolice ar fi comis crimele, făptaşii n-ar mai putea fi găsiţi vinovaţi. Şi condamnaţi. La fel, dacă asasinii pot fi cotaţi drept nebuni.

În realitate, crimele în masă au fost săvârşite de oameni în carne şi oase, botezaţi, civilizaţi, raţionali, ducându-şi copiii în timpul săptămânii la şcoală şi duminică la biserică şi ascultând acasă, la radio, oratorii de Bach.

Teorii mai interesante (de pildă una din cele multe ale lui Ernst Nolte) atribuie Holocaustul unei tentative de lichidare a intelectului uman, prin eliminarea isteţilor evrei, ca ”popor al cărţii”. Ar fi fost vorba de un soi de revoluţie antimeritocratică. N-ar fi fost însă, desigur, unica în istorie şi n-ar putea explica unicitatea Holocaustului. În fond şi revoluţia bolşevică şi postcomunismul românesc sunt fenomene ce pot fi citite în cheie antimeritocratică.

În fine, Heinsohn însuşi consideră că Holocaustul e expresia tentativei distrugerii sanctităţii vieţii, ca temei moral al lumii, prin răsturnarea decalogului, cu interdicţia asasinatului pe care o conţine, o încercare de demolare a eşafodajului, a coloanei vertebrale evreieşti a civilizaţiei.

Cât de întemeiată e, oare, această poziţie? Pare verosimilă, în ciuda ateismului ori declaraţiilor lui Hitler, în măsura în care parte din mobilul real al cataclismicei sale aventuri e probabil să fi rămas subconştient.