M-am confruntat eu însumi cu nemernicia calomniei internautice. Mi s-a inventat, de pildă, un nume fals, spre a se da impresia că mi-aş ascunde obârşia. Apoi, ţânţarul unei greşeli formale, comise de mine în vechime, în fapt superficiale, o mostră de glisaj neprofesionist comis din grabă în citarea la microfon a unei surse, care însă nu distrugea, nu manipula şi nu deturna vreun adevăr, s-a transformat din raţiuni de oportunitate politică în armăsar. S-a dat de trei ori peste cap şi s-a făcut şi elefant.

Apoi elefantul mi s-a pus în cârcă. Şi mi s-a mai pus odată. Şi încă odată. Şi tot aşa, timp de vreo 15 ani de la comiterea greşelii cu pricina, una pe care o asumasem şi o regretasem încă de atunci, la fel ca şi mai târziu. În ciuda asumării, am continuat să fiu calomniat în internet ca presupus „falsificator de cursă lungă”, de către un autentic falsificator de cursă lungă, certat rău şi pe termen lung cu probitatea jurnalistică.

Iar calomnia cu pricina, urgent preluată, ca alte defăimări, de unii dintre cei ce nu-mi agrează criticile la adresa antidemocraţilor, a puciştilor, a atentatorilor la statul de drept se lăfăie pe diverse site-uri din cele vreo sută de milioane care există în prezent în internet.

Deranjează aceste vorbe de ocară şi "neuitarea" lor? Şi da şi nu. Da, fiindcă sunt grave minciuni vinovate, care atentează la drepturile omului defăimat, la imaginea şi demnitatea sa publică, le pot suci multora minţile şi pot prosti mai cu seamă într-un context mediatic nu tocmai propice statului de drept şi democraţiei. Nu, fiindcă pentru toţi oamenii care citesc şi gândesc, iar într-un astfel de context doar ei par să conteze, otrăvurile cu pricina constituie o probă irefutabilă incriminând denigrarea şi, indirect, pe denigratori.

Ceea ce ar trebui să deranjeze în orice caz este în schimb cenzura. Ea s-a abătut în forţă asupra internetului, asupra reţelei zise wide-world-web, nu doar în ţările totalitare clasice, de felul Chinei comuniste, în Rusia lui Putin, ori în Iranul islamist, ci şi în ţări aparent democratice. De pildă în Serbia.

De la începutul acestei săptămâni un grup de jurnalişti, de organizaţii civice, apărători ai drepturilor omului şi simpli cetăţeni, sătui de căluşul pus presei de actualul guvern de la Belgrad, protestează printr-un apel cerând să se pună capăt forfecării libertăţii de opinie. „Un virus numit cenzură devastează internetul”, aflăm din independentul Portal Teleprompter.rs, preluat de agenţia de ştiri dpa şi de ziarul berlinez taz, în care nu se face economie de critici la adresa premierului belgrădean, Aleksandar Vucici.

Anterior, Saşa Iancovici, avocat al poporului în Serbia, ţară care, spre deosebire de România USL-istă, nu şi-a trimis la plimbare ombudsman-ul independent (şi ca atare incomod pentru putere) a pus degetul pe rană.

Iancovici a revendicat clar şi fără echivoc să se pună capăt demersurilor executivului, condus de un fost extremist naţionalist, de silire a diverselor platforme independente să-şi scoată din reţea textele de blog critice la adresa regimului şi a premierului.

Potrivit taz şi agenţiei dpa, pumnul în gură i s-a pus spre exemplu unui site (libreto-rs) care se arătase şocat de debutul unui nou cult al personalităţii şi solicitase argumentat necesitatea demisiei lui Vucici după apariţiile sale „autoritare” şi „generatoare de haos şi confuzii” la televiziuni.

Nu e clar în ce măsură Serbia se îndreaptă spre un regim fascistoid sau a şi ajuns prada lui. Sigur e însă, că, într-un mod similar altor ţări din centrul şi sud-estul Europei, Serbia a devenit victima unei ample concentrări a puterii mediatice. În România, de pildă, ea se află, în mare măsură, la cheremul unor televiziuni de partid, a unor publicaţii dirijate şi a unor moguli de presă susţinând guvernul şi majoritatea parlamentară.

În aceste condiţii, sugrumarea independenţei jurnalistice ar putea semna actul de deces al democraţiei. Din acest motiv sentinţa Curţii Europe de Justiţie obligând motoare de căutare precum Google sau Yahoo de a instaura un soi de drept al „uitării” internautice şi de a şterge, „în anumite condiţii”, referinţele ce aduc atingere dreptului persoanelor, e deopotrivă salutară şi problematică.

E o decizia salutară fiindcă sentinţa Curţii normează, dând impresia că ar putea conferi o brumă de dreptate, justiţie şi civilizaţie unui spaţiu internautic aducând a junglă. Şi fiindcă înhamă giganţi ca google, obligându-i să respecte omul.

Ar putea să nu fie bună, fiindcă, după cum scrie ziarul londonez The Times, decizia pare a acorda unora un drept "selectiv", care le poate interzice, altora, memoria, obturând accesul la informaţii de interes public.

Sentinţa, oricum, e alarmantă, întrucât schimbă regulile jocului, astfel încât, în funcţie de modul în care se va aplica, să fie, poate, de natură să uşureze tentativele de cenzurare a libertăţii de opinie. Ori să le justifice, fără să elimine defel flagelul calomniei, lăsată, poate, să-şi facă de cap şi să distrugă oameni nevinovaţi în unele reţele de socializare.

Ne-aflăm deci pe drumul unei libertăţi încătuşate? Să sperăm că nu. De noi depinde, până la urmă, să apărăm libertatea.