S-a stins nu ca o flacără, ci ca un cuib de jeratec incandescent dintr-un șemineu al unui timp prolific dar fără scăpare. După dispariția sa lumească, s-a scris mult, dar în același timp prea puțin despre personalitatea medicului de suflete, a psihiatrului și psihanalistului Ion Vianu, presa concentrându-se îndeosebi asupra scriitorului Ion Vianu.

De aceea nu mă voi apleca aici asupra operei lui impresionante, nu doar ca volum, ci și ca acoperire a mai multor  genuri literare care împreună desăvârșesc o simfonie a cuvântului. Mă voi concentra asupra disidentului față de ororile regimului totalitar, dintre care, după abominabilul experiment de sorginte sovietică al reeducării, cel mai umilitor sortiment de opresiune al regimului Ceaușescu a fost ceea ce s-a numit în mass-media, în lumea intelectualilor nepătați și în cercurile psihiatrilor neaserviți puterii securisto-comuniste dosarul „nebunii politici“.

L-am cunoscut pe domnul Ion Vianu la începutul anilor ᾿90, când puterea Iliescu-FSN ținea sub cheie toate informațiile care ar fi adus la lumina zilei colaborarea cu Securitatea și activul PCR a magistraților, a scriitorilor, a șefilor de consilii județene, a preoților și nu în ultimul rând a medicilor. Mediatizarea de către presa occidentală a amplorii problemei copiilor bolnavi de SIDA și a orfelinatelor-închisori cu sârmă ghimpată a fost făcută fără a avea acces la arhive. Rețeta lui Iliescu era că dacă un fapt abominabil nu e susținut de „înscrisuri“, atunci acel fapt nu există. De aceea, vagoane de documente de arhivă sunt și acum încuiate cu șapte lacăte.

Vasile Paraschiv, un caz emblematic de folosire a psihiatriei ca armă de represiune politică

Dar, să revin, după această paranteză care fixează contextul în care disidenții regimului de exterminare erau tratați ca „nebuni politici“, la truda, acesta este cuvântul, a domnului Ion Vianu de a denunța oribila metodă ceaușistă prin care disidenții politici erau declarați nebuni și internați în azile atunci când Ceaușescu primea vizite oficiale ale magnaților politici din spațiul concentraționar. Securitatea avea listate toate persoanele, perfect sănătoase psihic, care ar fi putut să strecoare în timpul mitingurilor proletare scrisori de protest împotriva regimului.

Este binecunoscut cazul disidentului Vasile Paraschiv, arestat și internat mai întâi la azilul Voila din Câmpina și ulterior la Spitalul de Psihiatrie din Săpoca, județul Buzău.

Vasile Paraschiv e un caz emblematic de folosire a psihiatriei ca armă de represiune politică. Într-unul din episoadele crunte pe care le-a trăit, Vasile Paraschiv, cel care a participat la mișcarea Paul Goma, a fost urcat cu forța într-o mașină când ieșea pe poarta fabricii și dus în pădurea Păulești, lângă Ploiești, unde a fost torturat și bătut cu bestialitate de patru ofițeri de Securitate. Despre personalitatea și integritatea lui Vasile Paraschiv, medicul și scriitorul Ion Vianu mărturisea: „Este înzestrat cu un fel de geniu moral. El nu poate suporta nedreptatea şi se ridică în apărarea ei, asumându-şi toate riscurile.“

Ceaușescu: „Numai un nebun își poate imagina că socialismul ar fi pieritor“

După ce s-a implicat în mișcarea Paul Goma, fiind printre puținii intelectuali români care au semnat Apelul disidentului stabilit ulterior la Paris, Ion Vianu a emigrat în Elveția, de unde va avea numeroase luări de poziție la „Europa liberă“ împotriva folosirii psihiatriei ca armă politică de către regimul de exterminare impus de Ceaușescu.

L-am cunoscut pe domnul Ion Vianu în 1990, când am realizat un amplu reportaj despre „nebunii politici“ împreună cu prietenul, jurnalistul și scriitorul Filip Florian (George Arun, Filip Florian - „Călăii cu față umană“, revista „Cuvântul“, nr. 46/11-17 dec.1990). Din păcate, nu am putut accesa acel reportaj, întrucât colecția revistei nu e prezentă pe platforma online.

Rețin însă, din reportaj, că am reprodus o discuție cu Ancuța Antonescu, nepoata lui Mihai Antonescu (fratele mareșalului Ion Antonescu), despre numeroasele internări în stabilimente de psihiatrie  în timpul vizitelor oficiale ale șefilor de stat din imperiul comunist sovietic, și nu numai.

Investigația jurnalistică a pornit din inițiativa medicului psihiatru Valeriu Țuculescu, pe care l-am cunoscut în împrejurările în care am suferit prima depresie.

Ion Vianu a fost vârful de lance al denunțării psihiatriei românești ca metodă de anihilare a disidenților politici, atât în anii petrecuți în Elveția, când Republica Socialistă România părea că nu va dispărea niciodată de pe harta fricii, a delațiunii, a schizofreniei unei populații înfometate, cât și în perioada postcomunistă.

Echilibrat în diagnoza acestei metode odioase a Securității de a face scut în fața disidenților cu nume și prenume (o spun cu amărăciune că au fost mult prea puține nume), domnul Ion Vianu nu a sărit etape, ci a mizat pe cartea, din păcate perdantă, a întregului. Nu puteai să ai câștig de cauză în fața paranoiei lui Ceaușescu: „Numai un nebun își poate imagina că socialismul ar fi pieritor“.

Ion Iliescu și succesorii săi, depozitarii secretelor din dosarul „nebunii politici“

Și totuși: La începutul anilor ᾿90, domnul Ion Vianu a fost unul dintre puținii medici psihiatri care și-au asumat să denunțe, cu probe, cu cazuistică, abuzurile abominabile ale regimului totalitar împotriva celor care ridicau glasul împotriva lui Ceaușescu și erau internați în azile, unde erau anesteziați cu neuroleptice, zile, săptămâni sau luni, până ce medicii psihiatri criminali făceau din ei niște legume.

Medicul psihiatru Valeriu Țuculescu, împreună cu Ion Vianu și Aurel Romila, a fost cel care a inițiat decopertarea secretului de stat iliescian privind dosarul „nebunii politici“. De aici am plecat și noi, eu împreună cu jurnalistul de la acea vreme Filip Florian, pentru a deconspira nu doar abuzurile Securității și ale activului PCR exercitate împotriva unor oameni care nu aveau decât „vina“ de a vorbi liber despre nenorocirile din România comunistă, ci și sclavii regimului, pe acei medici psihiatri care au călcat în picioare jurământul lui Hipocrate. Din păcate, nu am avut acces la arhive, care și acum sunt sub cheie.

Certificatul bogăției morale a domnului Ion Vianu

În 1990, s-a format o comisie de investigare a abuzurilor psihiatrice din perioada comunistă, condusă de prof. dr. Aurel Romila (decedat în 2022) din cadrul Spitalului psihiatric „Alexandru Obregia“ din București. Comisia a funcționat patru ani și a scos la lumină o cazuistică impresionantă și, în plus, participarea unor medici psihiatri la abuzurile comandate de Securitate și activul PCR împotriva disidenților politici, internați cu forța la azilele de psihiatrie.

Despre această comisie, domnul Ion Vianu mi-a mărturisit, într-o întâlnire de la jumătatea anilor 2000: „Dosarele adunate de comisie privind o bogată cazuistică au dispărut între 1994-2000, fapt pe care mi l-a confirmat chiar Aurel Romila.“

Închei această dare de seamă asupra unui adevărat domn, medic și scriitor, care a plecat dintre noi, cu un fragment dintr-un interviu pentru Deutsche Welle din 2020: 

„Sunt momente în care trebuie să iei hotărâri care îţi determină toată viaţa. Într-o zi, şeful meu de catedră m-a convocat şi mi-a spus că a venit un ofiţer de Securitate însoţind un tânăr student pe care trebuie să-l aresteze, dar că, în cazul în care i-am pune un diagnostic medical, ar putea să scape. Era vorba de un băiat de vreo 22 de ani, care era student la Politehnică şi care, având un conflict cu responsabilii de la Uniunea Tineretului Comunist, declarase că comunismul este un lucru tot atât de rău şi de nefast ca şi nazismul.

Fusese denunţat şi urma să fie arestat conform unui articol din Codul Penal, ofensă adusă orânduirii socialiste sau aşa ceva. Îl adusese pur şi simplu de zgardă acel ofiţer. Eu am acceptat propunerea şefului meu să-l examinez şi iarăşi aici mi-am luat o grea răspundere, pentru că băiatul acesta urma să fie trimis la închisoare.

L-am examinat, am văzut că era sănătos şi i-am spus ofiţerului: «Eu găsesc că acest tânăr este sănătos. Dacă vrei să-l arestezi, n-ai decât să-l arestezi». Şi nu l-a arestat, ceea ce înseamnă că Securitatea voia să scoată castanele din foc cu mâna psihiatrilor, iar eu făcusem oarecum proba experimentală că un anumit grad de rezistenţă poate da rezultate.“

Am tot căutat o încheiere potrivită pentru evocarea personalității unui om de o mare altitudine morală și intelectuală, dar în același timp cu o pesonalitate discretă și tăcută. M-am oprit la unul din versurile memorabile ale lui Nichita Stănescu:

„Atîta să nu uitați: că el a fost un om viu, viu, pipăibil cu mâna.“