Aducînd în turneu spectacolul Teatrului Nottara cu "Iona" de Marin Sorescu, Centrul Cultural Român din Köln a oferit publicului său nu doar un divertisment, ci una din lucrările cele mai importante ale dramaturgiei româneşti postbelice. Importantă şi prin valoarea ei artistică, dar şi prin substanţa ei de idei, de-a dreptul subversivă la data premierei sale. Ca şi o altă piesă alegorică a lui Marin Sorescu, «Există nervi», care a fost chiar interzisă, «Iona» sugera înţelesuri cu totul nedorite de regim. Pescarul închis în burta balenei ca într-o temniţă, căutîndu-şi cu disperare un drum spre libertate – nu semăna oare această metaforă din cale-afară de mult cu imaginea adevărată a României socialiste? Toţi pot striga, dar numai pe rând, altminteri s-ar putea crede că este o jelanie, spune eroul piesei. De aceea, trăgea el înţeleapta concluzie, e bine să-şi vadă fiecare de treburile lui şi să-şi ţină gura. Imaginaţi-vă cum recepta spectatorul anilor 60 asemenea replici. Şi ce însemna oare finalul tragic în care Iona constata că drumul e greşit, că «totul e invers» şi că unica evadare ce-i rămânea era sinuciderea? Asta suna cu totul altfel decât viitorul fericit promis în documentele de partid. Se înţelege de ce o cenzură invizibilă s-a îngrijit ca, după cele câteva reprezentaţii iniţiale, piesa să nu mai fie jucată în România. In Germania, poetul Oskar Pastior a făcut pe atunci o excelentă traducere, difuzată la radio în 1971.

Spectacolul Teatrului Nottara a fost pus în scenă de Mona Gavrilaş şi este interpretat de Virgil Ogăşanu, într-un decor de Constantin Ciubotaru. Regizoarea şi actorul au ales una dintre variantele posibile ale acestei piese-parabolă. Iona al lui Ogăşanu a fost Omul neputincios în faţa destinului său implacabil. A retrăit, ca într-un coşmar, toate bucuriile şi tristeţile fundamentale ale existenţei, de la miracolul naşterii până la spaima de moarte. A trecut rând pe rând de la deprimare la speranţă şi de la incertitudine la deznădejde. S-a luptat cu singurătatea şi şi-a strigat revolta inutilă împotriva condiţiei sale de fiinţă muritoare, rătăcită în cosmosul indiferent şi mut. Insă finalul optimist-apoteotic, din care lipsea sinuciderea, a contrazis flagrant şi textul, şi semnificaţiile piesei.

E mult adevăr uman în jocul lui Virgil Ogăşanu, şi mult meşteşug actoricesc. L–am aplaudat, împreună cu spectatorii care umpleau sala Bürgerhaus Kalk din Köln. In ce mă priveşte, mi-ar fi plăcut să fi fost subliniate mai puternic atât tragismul personajului cât şi ironia tăioasă a lui Marin Sorescu la adresa unor realităţi care nu aparţin numai trecutului; căci se ştie prea bine că şi astăzi numeroşi oameni de pe întinsul planetei se pot trezi la un moment dat, din diferite motive, înghiţiţi de o balenă. Ce învăţăm noi din povestea asta?, se întreabă Iona, parodind o formulă consacrată a limbajului de lemn. E, poate, un şiretlic al lui Sorescu, ca să ne dea a înţelege că din parabola lui ar fi, într-adevăr, ceva de învăţat.