Îi va irita de pildă pe apodictici. Pe cei care, ignorând propuneri de bun simţ, ce presupun însă efort şi tenacitate, au decretat că n-ar exista soluţie în chestiunea refugiaţilor. Va isca şi furia celor care sunt convinşi inebranlabil că, în privinţa modului în care ar trebui să reacţioneze Europa, nu mai e loc de întors, orice urmă de omenie fiind, musai, semn de prostie. De inconştienţă sinucigaşă. Ori de trădare voluntară a valorilor comune. Şi îi va înfuria şi pe adversarii lor militanţi.

Care cheamă la cruciadă împotriva presupusului fascism şi a prezumtivei islamofobii ale celor ce nu cred că Europa s-a descurcat până acum bine în misiunea de a-şi integra milioanele de imigranţi musulmani. Şi care, deci, avertizează, reclamând circumspecţie în primirea de azilanţi.

Dar nu doar preopinenţii au de mâncat o pâine uneori amară. De pildă când întreabă de ce vor refugiaţii sirieni în Europa şi nu în ţările bogate, din Golf şi replica întârzie. Or, răspunsul e simplu. Nu peste tot se respectă drepturile omului. De pildă ale refugiaţilor. Iar unii dintre victimele teroriştilor ISIS, Boko Haram et ejusdem farinae caută şi un pic de libertate.

Concomitent, guvernele nu ies nici ele bine dintr-o analiză sobră. Căci a erupt, odată cu această criză, un Vezuv al făţărniciei. S-a ridicat deopotrivă în vest, ca şi în est, un Everest al cinismului şi filistinismului reclamând responsabilitatea celorlalţi. E insuportabil de multă ipocrizie.

Germania le cere solidaritate est-europenilor. „Or, conservatorii care o fac sunt cinici”, susţine, la postul naţional de radio Deutschlandfunk, un comentator. Fiindcă, potrivit lui Thomas Otto, degeaba revendică Berlinul unor state ale Bătrânului Continent să renunţe la egoisme naţionale, câtă vreme, în politica de azil, Republica Federală a blocat ea însăşi, acum doi ani, modificarea sistemului Dublin.

Atunci îi convenea să se perpetueze regulamentul care-i obligă pe refugiaţi să ceară azil în primul stat al UE în care calcă. Sistemul Dublin, care tocmai s-a prăbuşit sub greutatea maselor de nou-veniţi din Orientul Mijlociu, împovăra şi dezavantaja atunci în primul rând statele din prima linie, îndeosebi Grecia, Italia şi Spania. Acum, Germania şi-a schimbat părerea. Căci imigraţia îi foloseşte.

Alte ţări cred că le-ar aranja să se izoleze. În fapt, duplicitatea e la ea acasă în mai toate capitalele. Germania a absorbit până acum 40 la sută din actualul exod. E mult? E puţin? E mult mai mult decât încearcă să integreze alte ţări. În România ar urma să fie circa 1.800. În Estonia de pildă s-au stabilit până acum doar două sute de refugiaţi. Chiar dacă e vorba, să nu uităm, de un stat baltic de 80 de ori mai mic decât Germania, grupul de nou-veniţi preluat de estoni e minuscul. E sigur loc de mai bine.

Or, defel convinşi că trebuie să se pună în pericol, preluând refugiaţi în masă, şi încă de religie islamică, în epoca luptei contra terorismului islamist, britanicii, danezii şi esticii se izolează etanş. Balticii, polonezii şi românii tac, înciudaţi. Cu excepţia lui V.V Ponta, care vrea pesemne să marcheze în poarta veşnicului său Nemesis, Băsescu, prins, mai nou, pe picior populist. E posibil ca premierul român, aflat, politic, în mare pierdere de viteză, să încerce să strângă oarece bile albe la Berlin şi Paris. Colegii lui est-europeni se codesc, încăpăţânându-se să mormăie că ar şti ei mai bine, sau contraatacă, precum la Praga şi Budapesta, cu asupra de măsură populistă.

Sigur, estimarea capacităţii de integrare a maselor de solicitanţi de azil, de refugiaţi, de străini, de imigranţi e subiectivă, adesea, şi variază, ca atare, de la politician la politician. Şi de la ţară la ţară. Germania, în mod cert, are (şi la nivelul elitei ei politice crede că are) mare nevoie economică de imigranţi. Care, departe de a sărăci ţările-ţintă, aduc, de regulă, prosperitate.

Europa, şi acest lucru e la fel de sigur, are însă cel puţin la fel de mare nevoie de omenie, ca să nu-şi trădeze principiile pe care s-a clădit. Căci între valorile ei fundamentale se numără dreptul la azil. Dar asumarea acestui dat nu oferă nimănui dreptul să-i trateze pe cei ce îndrăznesc să exprime alte opinii ca şi cum ar fi ciumaţi. Ori fascişti.

Dar, cine va învinge în meciul acuzelor mutuale? Într-o primă instanţă, vesticii care se răţoiesc la estici, solicitându-le imperativ mai multă solidaritate, vor sfârşi, probabil, prin a câştiga, cu forţa, partida. Deloc întâmplător, germanul Oettinger, comisar european, care a numărat toamna bobocii, e sigur că, în UE, se va impune cu majoritate de voturi voinţa Germaniei, Franţei şi Italiei de a se repartiza ţărilor membre cote obligatorii de refugiaţi. Dar poate altceva ar fi mai important.

Poate ar fi util să se repartizeze cote voluntare şi, la rigoare, silnice, de bun simţ. Şi de niţică minte, care să ducă la rezolvarea efectivă a chestiunii, printr-o operaţiune occidentală amplă, solidară şi de durată în regiunile de origine ale refugiaţilor. Una care să includă nu doar focul de artificii al unor eforturi militare antiteroriste pe termen scurt, ci demersuri sistematice de nation building. Între altele în Siria şi Irak. Care să nu fie suspendate, cum s-a întâmplat, după doar câţiva ani, din raţiuni electorale.

Până atunci va pierde Europa. Iar ipocrizia va lua proporţii. Căci criza refugiaţilor va aduce nu doar noi şi noi disperaţi musulmani şi o grămadă de imigranţi economici care vor continua să înfricoşeze până la coşmar şi psihoză burghezimea şi lumpenproletariatul continental. Angoasaţi rău vor rămâne şi o serie de intelectuali, care se consideră de centru-dreapta, ostili corectitudinii politice, dar ale căror opinii frizează uneori periculos bagajul extremist, aşa fanatici apărători ai soartei valorilor europene, cum se arată.

Pradă isteriei, nu puţini îşi vor mai ieşi, periodic, din ţâţâni. Vor mai scuipa deci foc şi pară în reacţie la presupusa depeizare identitară şi religioasă în „asediata” Europă creştină, uitând că şansa ei cea mai bună de a supravieţui rezidă în interiorul şi în coeziunea unei Uniuni Europene democratice şi în refacerea punţilor transatlantice.