De fapt, în dimineața aceea nu ar fi trebuit să sune nici un ceas deșteptător. Era sâmbătă - și era încă foarte devreme când au pornit alarmele. Ora șase și 29 de minute. ”De regulă nu urlă, dintr-o dată, așa, în jumătate de țară”. Era clar că ceva grav se întâmplă - dar nimeni nu-și dădea seama ce. ”La cam jumătate de oră au început să apară pe Telegram înregistrări video cu intrările teroriștilor în localități din apropiere, în orașe și sate, în kibutzuri”, povestește Roxana Perez. Apoi, au început să curgă, pe platformele de social media, filmările de la festivalul Nova. ”Erau postări ale teroriștilor, care luaseră telefoanele israelienilor și intrau în direct să arate lumii ce fac. Ce orori fac!”.

O mamă disperată

Au urmat momente de coșmar. Roxana Perez trăiește în Israel de 18 ani și s-a stabilit la 35 de kilometri nord de Fâșia Gaza, pe malul Mediteranei. Are cinci copii. ”Noi suntem un oraș în care tot la doi ani de zile se întâmplă bombardamente. Mai circulăm prin Ierusalim, prin Tel Aviv, acolo au loc atentate tot timpul. Și săptămâna trecută au fost. Trăim în stresul ăsta de mulți ani. Dar nu ca în acest context, nu la dimensiunea asta. Niciodată nu a fost așa”.

Fiica cea mare a Roxanei are 23 de ani și plănuise să meargă la festival. ”Nu locuiește cu noi. Am crezut că este acolo. Trebuia să fie acolo”. Nu s-a trezit. Pur și simplu, nu s-a trezit și nu a mai ajuns. ”M-am liniștit din punctul ăsta de vedere - dar tot nu ne venea să credem ochilor că se întâmplă așa ceva. Nimeni nu se aștepta la un număr atât de mare de teroriști care să pătrundă în interiorul țării. Inclusiv pe la noi, pe plajă, au intrat. Au ajuns teroriști până pe duna de nisip de la intrarea din oraș, lângă care locuim. Ne-am făcut urgent un scenariu - urma să luăm copiii și să intrăm în boxa de la subsol, care are o ușă blindată, este un adăpost. Aveam tot felul de scenarii în minte, fiindcă nu știam ce-o să se întâmple. Într-un fel, eram siguri că armata o să intervină. Dar nu a intervenit cum ne-am așteptat, cum toată lumea aștepta să se întâmple”.

Dialog sub rachete

Emanuel Zaharia era deja treaz când s-a dat alarma. ”De pe la ora șase, ca de obicei”. A prins derularea evenimentelor de la bun început, de cum au venit primele vești de la festival. ”Am crezut că era ceva cum se tot întâmplă, dar mi-am dat seama repede că nu este ca-n alte dăți”, povestește bărbatul emigrat din România în Israel în 1962. ”Noi eram oricum pregătiți. Dar nu am știut, în primele ore, ce se întâmplă. Nu s-a știut unde sunt”.

Nici nu am început bine discuția pe whatsapp și interlocutorul din Israel îmi spune că trebuie să închidă. ”Mi se pare că se trag iar rachete din Liban în zona noastră”, îmi spune. ”Două minute, să văd”.

Emanuel Zaharia își duce aici viața de peste șase decenii. Locuiește la 20 de kilometri de Liban, unde, de anul trecut, din 7 octombrie 2023, astfel de amenințări au devenit un mod de viață.

Din 2006 fusese liniște. Infernul a reînceput din a doua zi după atacul terorist al Hamas de la festivalul Nova. Și continuă de atunci zi de zi. Un raport difuzat de armata israeliană în această dimineață spune că, în aceste 366 de zile, peste 26.000 de rachete au lovit teritoriul statului evreu. Aproape jumătate au fost lansate de pe pozițiile gherilei șiite Hezbollah, susținută, în Liban, de regimul ayatollahilor de la Teheran.

Zaharia a revenit cu un apel după vreo 20 de minute petrecute în adăpost și și-a reluat, cu un calm stoic, povestea, de unde a întrerupt-o. În deceniile petrecute sub asediul milițiilor palestiniene, fragmentarea aceasta a existenței s-a insinuat cumva în cotidianul localnicilor. ”Ne bucurăm de ce avem și suntem obișnuiți cu asta. Acum vreo 30 de ani, prima oară când am ieșit din Israel în străinătate, m-am așteptat ca cineva să mă controleze când intru într-un mall, când urc într-un tren. M-a surprins că nu mi se întâmplă. Așa se întâmplă când te obișnuiești cu ceva. Asta e viața. Singurii care înțeleg ce înseamnă să trăiești așa sunt cei din Ucraina. Ei înțeleg, din păcate, ce înseamnă să fii atacat de rachete și drone. Alte țări nu știu ce înseamnă să trăiești în așa o nebunie, care nu se compară cu micile tensiuni dintre unguri și români”.

Întrebări cu jumătăți de răspunsuri

Ca și în urmă cu un an, și acum este ”trist, da, dar nicidecum panicat”. La fel ca Roxana Perez însă, în dimineața aceea de 7 octombrie a fost luat prin surprindere: ”Erau semne, dar nimeni nu s-a așteptat. Nici noi, nici armata, nici Mossadul. Existau semne că ceva urma să se întâmple, dar nimeni nu a vrut să asculte. S-au tras semnale de alarmă în sistem, dar conducerea nu a crezut”, spune bărbatul, care s-a ocupat mare parte din viață de administrare de afaceri.

După o vreme, Roxana Perez a deschis televizorul. ”La știri apăreau oameni din kibutzuri care cereau ajutor. Totul părea a fi în haos. Pe la 8:30 au început telefoane de la părinții copiilor care erau la Nova. Sunau și cereau disperați ca armata să meargă să-i scoată. Alții cereau ajutor pentru că erau răniți. Nu puteam să concepem că este adevărat. După care ne-am dat seama că, fiind la 35 de kilometri de graniță, s-ar putea să ajungă și la noi”.

În paralel au început să curgă și zvonurile. ”Spuneau că sunt tot felul de mașini cu teroriști, lumea îi filma pe șosele cum se îndreaptă spre centrul țării. Chiar și la televizor erau astfel de anunțuri. Și toată lumea era mirată de ce nu intervine armata, de ce nu se ridică avioanele. Toată lumea era consternată!”.

Nici astăzi, după un an, celor mai mulți nu le este clar: ”Întrebările au rămas la jumătăți de răspunsuri”, spune Roxana Perez și caută să reclădească o justificare din toate explicațiile primite în lunile din urmă: ”În primul rând, teroriștii au afectat întregul sistem de comunicații din zonă și pe cel de securitate de pe gardul dintre Fâșia Gaza și Israel. Soldații care erau acolo au cerut ajutor - dar nu au funcționat legăturile, nu i-a auzit nimeni. Iar teroriștii începuseră să scoată ostatici din kibutzuri, i-au urcat în mașinile lor și pe motociclete și se îndreptau cu ei spre Fâșia Gaza. Așa că, deși s-au ridicat elicopterele, și-au dat seama că ar bombarda și omorî și israelieni. Și s-au oprit”.

”Dacă cineva mă bate, nu plec”

Dincolo de neputința armatei rămâne dimensiunea grozăviilor comise: ”Au intrat ca animalele. Deși animalele omoară doar când le e foame sau când sunt atacate”, comentează Emanuel Zaharia. Oricâtă teamă sau confuzie ar da târcoale, viața lui este și va rămâne acolo, în Israel, în vechea țară a poporului său: ”Dacă cineva mă bate, îi dau înapoi, nu plec! Poate fi riscant să trăiești și în România. Cu furtunile din Europa există risc, cu Dunărea care crește, cu ploile… Există risc și acolo. Nu am intrat în panică că o să ne distrugă țara. Asta e țara noastră, aici suntem iar soluția nu este să fugi de fiecare dată de rău. Asta se întâmpla pe vremea lagărelor. Rămâne doar să lupți. Vecinii noștri, din păcate, nu înțeleg asta cu vorba bună”.

Roxana Perez a vrut să-și trimit copiii în România, anul trecut. ”Nu erau, însă, avioane. Nu erau locuri. Era o nebunie. Am vrut să-mi trimit copiii, e adevărat - și chiar și acum mă gândesc, pentru că după atacul iranian va urma reacția Israelului, iar dacă le vor lovi bazele nucleare, răspunsul Iranului va fi și mai urât. Nu aș vrea să am atunci aici copiii. Situația este mai serioasă și mai periculoasă decât în 7 octombrie anul trecut”. Și Emanuel Zaharia se așteaptă ca în zilele care vin să ”facem ceva în Iran. Ce anume, exact, nu știu, dar o să vină plata. Depinde de Iran, după aceea, ce se va mai întâmpla”.

Ar fi putut să fie evitat masacrul terorist din 7 octombrie 2023? ”Nimeni nu își imagina că Israelul putea fi astfel luat prin surprindere”, este de părere Roxana Perez. ”Sunt unii care cred că cei din Fâșia Gaza au fost atât de vigilenți încât să pregătească totul fără ca serviciile israeliene să le afle planurile. Se prea poate. Dar există și voci care spun că le-a fost cumva vândut pontul ăsta de către autoritățile noastre, ca să se ajungă la un asemenea conflict care să se dezvolte până la eliminările pe care le-am văzut între timp - Nasrallah și toți ceilalți capi la care nu se putea ajunge, așa, din senin, decât în condițiile acestui conflict”.

”Ne reproșează că ne apărăm”

Multele nedumeriri au făcut loc îndoielilor. ”A fost o perioadă în care nimeni nu a mai avut încredere în nimic. În armată, în primul rând. În armată și în serviciile secrete. De altfel, în autorități încrederea nu a revenit nici acum”, mărturisește Perez.

Emanuel Zaharia privește însă nu doar la erorile autorităților israeliene, ci reproșează și Occidentului că nu a făcut îndeajuns pentru a preveni escaladarea. ”Noi trebuie să avem cât mai multă putere ca să ținem de viața populației noastre. Dar Occidentul nu a făcut nimic când ne atacau Fatah sau Hezbollah iar acum ne reproșează nouă că ne apărăm. Dacă aveau de gând să nu fie război, trimiteau din urmă cu un an trupe, să nu escaladeze”.

Problemele Israelului, subliniază Zaharia, ”sunt cu Hezbollah, nu cu Libanul. Cu lumea din Liban am fost vecini buni”. Relațiile dintre oameni au fost deteriorate de organizațiile integriste, punctează bărbatul, și adaugă: ”Populația din Liban suferă mult mai mult decât noi din cauza Hezbollah. Lor le-a furat țara!”. Zaharia încheie însă convins că, ”după Hamas, în Gaza, vom termina și Hezbollahul din Liban”.