Cum să ne raportăm la crimele trecutului, ştiut fiind că a le uita, a le ignora, a le nega sau a nu le pedepsi ne condamnă să le repetăm? Întrucât, controlată mult timp politic, justiţia română nu şi-a făcut treaba nici măcar simbolic, corupţia şi crima înfloresc. În păduri, în oraşe, în spitale, oriunde.

Impunitatea sinistrei Securităţi ne arată cât de complexă e chestiunea. Raportarea adecvată la trecut, inclusiv la cel legionar şi antonescian, le e sau le pare unora o misiune herculeană. Sau inutilă, dacă nu chiar contraproductivă. E atât de grea, încât prea puţin securişti terorişti au fost pedepsiţi pentru asasinatele comise în timpul revoluţiei. Şi mai puţini au fost traşi la răspundere pentru crimele săvârşite între 1945 şi 1990. Pe cât de mult întristează, pe atât de edificatoare s-au dovedit, în context, neputinţele sau nevoinţele unei judecătoare din Bucureşti. Interpretând trecutul într-o cheie falsă, manipulatorie, magistratul a achitat recent doi ofiţeri ai poliţiei politice comuniste, deşi cei doi îl torturaseră pe disidentul Babu Ursu, ucis în detenţie în timpul în care ei conduceau schingiuitoarea anchetă. Care e diferenţa dintre ei şi gestapoviştii şi SS-iştii care torturau evrei, îi expediau în lagăre de concentrare şi exterminare şi îi omorau doar pentru că erau evrei?

Holocaustul (termen de sorginte greacă, semnificând o jertfă a arderii de tot) reprezintă, prin caracterul  industrial şi sistematic al unui genocid comis în deplină barbarie de un popor apusean, civilizat, trecut prin iluminism, o crimă fără egal şi fără precedent în istorie. Peste un milion din cele şase milioane de evrei exterminaţi de nazişti şi de aliaţii lor europeni au fost ucişi la Auschwitz, până la eliberarea lagărului, la 27 ianuarie 1945, de către trupele sovietice. Au trecut de atunci 75 de ani, iar liderii lumii s-au întâlnit în Israel spre a aniversa istorica eliberare.

Întrunirea, cea mai amplă de acest fel organizată vreodată pe teritoriul statului evreu, le-a dat joi, 23 ianuarie, zecilor de şefi de stat şi de guvern prezenţi prilejul de a asculta ori de a rosti ample şi memorabile cuvântări. Au vorbit, între alţii, nu doar gazda israeliană şi vicepreşedintele american Pence, ci şi şeful statului rus, Putin, precum şi doi preşedinţi europeni. Cuvântarea rostită la Yad Vashem în premieră, cu această o ocazie, de preşedintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, face parte dintre cele mai remarcabile pe care le-am auzit pe acest subiect.

Discursul său dovedeşte că germanii n-au inventat degeaba un cuvânt greu pentru confruntarea cu trecutul lor nazist. Pentru mulţi, sintagma impronunţabilă ”Vergangenheitsbewältigung” nu înseamnă, în fapt, doar o ”administrare a trecutului”, cum se crede. E, în realitate, un proces menit să ducă la depăşirea crimelor hitleriste implicând amintirea, asumarea şi elucidarea lor, însoţite de căinţă şi de hotărârea de a nu le repeta. Discursul prezidenţial de la Yad Vashem demonstrează că elitele politice germane au înţeles nu doar noile forme de antisemitism, care includ, mai ales la stânga spectrului politic, antisionismul. Au înţeles, de asemenea, valoarea şi noima procesului abordării active a trecutului, justificând, prin răspundere asumată, existenţa, identitatea şi viitorul ţării şi neamului în numele cărora naziştii şi-au comis crimele.

În mod remarcabil, Steinmeier nu s-a mulţumit să-şi asume, ca reprezentant al poporului său, „marea vină istorică” şi să evoce un trecut, ai cărui ”asasini, gardieni şi complici” erau germani încercând ”în zadar să-şi dezumanizeze victimele, să le transforme în numere şi să şteargă memoria lor”. El a deplâns şi ceea ce memoria pare a nu putea împiedica. În speţă, recrudescenţa antisemitismului, ura situată la baza Holocaustului. Prezentul, pare a crede Steinmeier, îşi vede subminată lupta pentru o identitate germană nouă, asumată, efectiv democratică, în măsura în care, în ciuda voinţei depăşirii trecutului, e năpădit de o crescândă şi tot mai ucigaşă ură împotriva evreilor.

”Aş vrea să cred că noi germanii am fi învăţat pentru totdeauna din trecut. Dar nu pot, cât timp se extind ura şi instigarea”, a mai spus liderul berlinez, evocând copii evrei scuipaţi în curtea şcolii şi grosimea uşii, împiedicând, norocos, un masacru antievreiesc într-o sinagogă din Halle.

Din păcate, discursul său nu e din cale afară de credibil. Prea îl contrazic faptele. Steinmeier e unul din arhitecţii acordului nuclear cu Iranul, un stat negaţionist, practicând, de la debutul revoluţiei lui islamice, nu doar terorismul, ci şi un antisemitism nedisimulat. Şi deşi teocraticul regim persan nu şi-a ascuns intenţiile genocidale la adresa statului evreu, preşedintele Germaniei nu s-a dat în lături, în 2019, să felicite republica ayatolahilor cu prilejul aniversării a 40 de ani de la revoluţia ei islamistă.  

Greutăţi în a trage concluzii adecvate din trecut pare a avea şi preşedintele Franţei. Macron l-a contrazis, indirect, pe vicepreşedintele SUA, Pence, care solicitase o puternică solidaritate în confruntarea cu ”singurul guvern din lume pentru care negarea Holocaustului e politică de stat”.

În schimb, potrivit lui Macron, ”nimeni n-are dreptul să-şi convoace morţii pentru a justifica...o ură contemporană”. Cum rămâne atunci, oare, cu ura faţă de rău? Faţă de noi forme de totalitarism? Dar faţă de ideea iraniană a desăvârşirii proiectului genocidal nazist?

Nu e tocmai întâmplător că în Europa, ca şi în alte părţi ale lumii, maladia antisemitismului a luat proporţiile unei pandemii. Răul sporeşte nu în ultimul rând pentru că a convieţui cu negaţionismul, comunismul şi fascismul pare, nu în ultimul rând în Europa, un exerciţiu tot mai lesnicios, de vreme ce ura faţă de ura iscând recrudescenţa iudeofobiei şi propagarea ei prin politică de stat n-are cărţi bune.

Memoria funcţionează mai bine decât a părut să creadă Steinmeier la Centrul Naţional Israelian pentru Comemorarea Holocaustului, Yad Vashem. Dar numai dacă dintr-o asumare autentică a trecutului se trag concluziile adecvate, iar faptele politice corespund discursurilor comemorative.