Paavo Järvi are 60 de ani, e născut în Estonia, dar educat în SUA, unde părinții lui muzicieni s-au refugiat în perioada sovietică. A studiat între alții cu Leonard Bernstein și este câștigător al unui premiu Grammy. A fost invitat la începutul acestei săptămâni la Festivalul George Enescu din București împreună cu Tonhalle-Orchester Zürich, pe care o conduce din 2017. Järvi este, de asemenea, director artistic al Deutsche Kammerphilharmonie Bremen din 2004 și director artistic al Estonian Festival Orchestra.

DW: Este un avantaj pentru dumneavoastră faptul că veniți din Europa de Est?

Paavo Järvi: Da, cred că este cu un avantaj clar, fiindcă pot avea o perspectivă asupra lumii ceva mai variată. Cei care au experiența Europei de Est, cei care au trecut prin regimul comunist, care au avut de-a face cu teroarea comunistă, văd lumea în mod diferit. 

În ce fel vedeți lumea diferit?

Văd diferit lucrurile, pentru că vin dintr-o lume diferită. Unii știu doar teoretic despre cum era viața în Uniunea Sovietică. Eu am putut experimenta direct comunismul rusesc și am putut simți pe propria mea piele cât de crud putea fi. Văd diferit lumea, pentru că am o experiență diferită. Orice încercare de a explica unui elvețian sau unui tânăr american despre Stalin și Rusia rămâne, în cele din urmă, o explicație teoretică, pentru că ei nu știu ce este frica față de regim. Ei nu pot înțelege cum e să-ți pierzi jumătate din familie în Gulag. Nu pot înțelege represiunea sistematică. Poate că sunt fericiți că nu cunosc temerile de acest fel. Dar noi le știm foarte bine și de aceea avem adesea puncte de vedere diferite.  

Moștenirea pe care o aveți venind din Est vă face mai sensibil?

Nu neapărat, dar evident avem o înțelegere mai profundă asupra pericolelor care continuă să amenințe lumea liberă. Când m-am plimbat prin București și am văzut toate clădirile acelea istorice pe cale să se prăbușească, atât de frumoase, mi-am adus aminte de Estonia de acum 30 de ani și de felul în care au lăsat sovieticii lucrurile. Noi am reparat aceste răni. În cei 30 de ani care au trecut, am pus totul la punct. Țara noastră e ceva mai mică, dar privind în urmă, dacă mergi prin Estonia, înțelegi că totul s-a schimbat, dar în același timp poți să-ți dai seama că, în cazul unui război, în două zile se poate distruge totul. Purtăm cu noi această realitate, a ceea ce s-ar putea întâmpla și a ceea ce s-a întâmplat deja în regiunea noastră. Toate acestea nu te pot lăsa rece.

Ce efecte are asupra artistului această realitate de care noi în Est nu ne putem desprinde?

N-aș putea spune că toate acestea au un efect direct asupra creativității mele, dar în mod sigur îmi provoacă mai multe sentimente atunci când am de-a face cu muzica rusească și în special cu marii compozitori ai secolului 20. De pildă, eu știu exact despre ce este muzica lui Șostakovici. Mulți muzicieni occidentali, mulți oameni care trăiesc în Vest, nu au cum să știe sau să înțeleagă despre ce e această muzică.

De fapt, chiar l-ați cunoscut personal pe Șostakovici când erați copil. Ce a însemnat această întâlnire pentru dumneavoastră?

În momentul întâlnirii nu a însemnat prea mult, eram prea mic și nu înțelegeam importanța momentului și greutatea omului în fața căruia mă găseam. Îi cunoșteam numele, îi știam muzica, dar aveam doar șapte ani și nu conștientizam pe cine aveam de fapt în față. Din fericire, există o fotografie făcută de cineva în care sunt eu lângă Șostakovici și uitându-mă în spate realizez despre ce e vorba: o Doamne, m-am întâlnit cu Șostakovici. E la fel de important ca și cum m-aș fi întâlnit cu Brahms sau cu alții de mărimea aceasta. E ceva istoric și cântându-i muzica, dirijând orchestre care îi cântă muzica, se creează cumva o conexiune. N-am învățat neapărat ceva de la Șostakovici, fiindcă eram prea tânăr să înțeleg: tatăl meu mi-a spus să stau lângă el, pentru că e un om foarte important. Dar eu nu eram pătruns de importanța clipei. Sigur, pe urmă, m-am mirat cum a fost posibilă întâlnirea și am considerat că a fost într-un fel o întâmplare istorică să întâlnesc pe cineva cu adevărat gigantic, care a lăsat în urmă o operă de o valoare uimitoare pentru rasa umană. Cineva care a compus o muzică extraordinară, a iubit Estonia și a petrecut o serie de veri la Pärnu, unde eu organizez an de an un Festival și unde Șostakovici a compus. În perioada sovietică veneau aici nume mari ale muzicii clasice, dirijorul și compozitorul Mstislav Rostropovici și celebrul violonist David Oistrak, spre exemplu. Pärnu era o mică Mecca, orașul cultural cel mai apropiat de Occident, lângă frontiera cu Finlanda: încă se mai păstrau aici, departe de orașele fanion ale Uniunii Sovietice, anumite tradiți europene.

În trecut ați fost aspru criticat că ați îndrăznit să înregistrați și să lansați un CD cu mai multe cantate patriotice scrise de Șostakovici.

A fost un proiect foarte restrâns și foarte specific, pe care mi-am dorit în mod deosebit să îl fac pentru că am crezut că este un concept interesant. De altfel, cu câțiva ani înainte, am pus cap la cap cantatele lui Jean Sibelius și am înregistrat un CD similar, pentru care am luat și un Grammy. M-am gândit, deci, că singurul lucru care nu a fost făcut și ar fi interesant pentru un iubitor de muzică, ar fi să aibă cele trei cantate ale lui Șostakovici. A scris doar trei, una scurtă și două excesive. La prima vedere ar fi vorba despre un fel de propagandă patriotică, pro-comunistă. Așa funcționau atunci lucrurile. Toți compozitorii de atunci trebuiau să scrie ceva pentru a supraviețui, inclusiv piese care să glorifice sistemul comunist. Nu era nicio scăpare, fiindcă și compozitorii aveau și ei familii și aveau nevoie de mijloace pentru a supraviețui. Șostakovici nu a fost singurul căruia i s-a cerut să compună ceva pentru aniversarea a 30 de ani de la Revoluția din 1917. Toți compozitorii au scris cumva semi-patriotic. Dar una dintre cele trei cantate este foarte antisovietică: se numește Execuția lui Stepan Razin (un lider cazac, conducătorul unei rebeliuni împotriva boierimii și birocrației țariste din sudul Rusiei, născut în 1630 -n. red.) și este o bucată filosofică despre istoria rusă și despre prototipurile dictatorilor ruși, similare cu cele din perioada așa numitei dictaturi proletare. Celelalte două cantate par banale. Doar Șostakovici avea abilitatea extraordinară să scrie bucăți excesiv de banale, dar o făcea deliberat și, dincolo de aparență, totul e armonie în muzica și textele lui. Când asculți aceste bucăți, ai senzația de forțare, de exagerare, de clișee urmate de alte clișee. El știa cum să creeze absurdul din banalitate și exagerare. 

Când v-a venit această idee să reluați bucățile patriotice ale lui Șostakovici?

Într-o perioadă în care Moscova părea să facă reforme, deși în cele din urmă am văzut că totul a mers în siajul fostei URSS.

Până la urmă, discul a apărut după ce Rusia a anexat Crimeea. Considerați că aceste cantate se încadrează în ceea ce dumneavoastră numiți muzică bună?

Fantastic de bună. Acesta e lucrul uimitor 

Șostakovici mizează mult pe ironie, la acest lucru vă referiți?

Da, exact. Șostakovici era atât de talentat încât putea să-și folosească darul melodic într-un mod incredibil. Dacă textele acestor două bucăți ar fi fost despre flori, păduri, lună le-am cânta în fiecare zi, dar cuvintele sunt cu adevărate banale și absurde. În cazul a două dintre aceste cantate, autorul textelor era un poet plătit să scrie versuri patriotice, băiatul unui măcelar. A treia cantată, Execuția lui Stepan Razin, folosește versurile lui Evgheni Evtușenko, un mare poet. Din punct de vedere muzical sunt absolut fantastice aceste cantate, dar altminteri, dacă iei în considerare versurile, sunt propagandistice. Am ales aceste cantate pentru a sublinia cele două laturi ale importantului compozitor nevoit să supraviețuiască în epoca stalinistă. Au fost compoziții necesare, prin care Șostakovici a cumpărat timp pentru marile lui simfonii. O acoperire, dacă vreți, de care Șostakovici avea nevoie pentru a continua să-și scrie marile compoziții.

În România, adesea marii muzicieni sau compozitori erau nevoiți să colaboreze la diferite niveluri cu sistemul, uneori chiar cu Securitatea, dacă voiau să fie lăsați să cânte. La fel era și în Uniunea Sovietică. Inclusiv în regiunile baltice ale URSS, nu?

Era aproape imposibil să nu colaborezi într-o anumită măsură. Chiar dacă nu voiai, nevoile supraviețuirii de bază te forțau să faci anumite compromisuri. Majoritatea oamenilor aveau nevoie pentru a trăi de casă, de hrană, de căldură etc. Ei trebuiau să plătească chiria, să-și întrețină copiii la școală și adesea nu puteau sta departe de deciziile guvernului, mai ales într-o țara în care granițele erau închise. Era o lumea în care oamenii trăiau sub teroare. Fiecare cuvânt era verificat. Fiecare scriitor, compozitor, muzician era urmărit în cele mai intime locuri. Exista o presiune ideologică foarte puternică, fiecare știa că sunt anumite lucruri pe care nu le poate spune, anumite lucruri erau pur și simplu autocenzurate. Asta era realitatea sistemului. Erau forme directe de colaboraționism și altele indirecte. Șostakovici a suferit toată viața. De aceea, muzica lui este atât de întunecată și atât de fantastică, pentru că ceea ce a gândit în simfoniile sale, mai ales în muzica fără cuvinte, este felul în care simțea cu adevărat, era felul în care gândea cu adevărat despre tot ce era în jurul lui. Și toată lumea cu urechile deschise o înțelege.

După ce Estonia a devenit un stat independent, această suferință acumulată când țara era în URSS a înlăturat rapid omul sovietic?

O perioadă atât de lungă din viața unei țări sau a unei ființe umane nu se șterge prea ușor, în orice caz nu peste noapte. Pentru a scăpa cu adevărat de tot bagajul sovietic care există, e nevoie de generații și generații, și poate că o persoană care se naște astăzi nu va crește fără a simți cu adevărat greutatea acelei terori sovietice. Oamenii care au bunici care au trăit războiul sau represiunea lui Stalin, vor avea întotdeauna cumva legătură cu acel trecut. Este nevoie de foarte mult timp. Cred că Estonia a recuperat mult pentru că este atât de mică. Primul președinte estonian după căderea URSS a fost foarte înțelept și a reușit cumva să schimbe conducerea țării cu oameni foarte tineri. Știți ce a făcut acest președinte, Lennart Meri, un foarte bun scriitor și un bun lider, când a devenit președinte? Le-a cerut demisia tuturor funcționarilor care aveau peste 30 de ani. I-a concediat din guvern și din instituțiile importante pe toți cei care aveau peste 30 de ani, pentru că nu voia pe nimeni care să aibă legături cu regimul sovietic.

De ce credeți că în această parte a lumii chiar și atunci când vorbim despre muzică, ne întoarcem tot la politică și la istorie? De ce totul e despre politică în Estul Europei?

Așa e, când vorbești despre muzică, când vorbești despre Dostoievski, când vorbești despre orice, e politică, e despre ce s-a întâmplat. Până acum cinci ani, nimeni nu se plângea de literatura rusă sau de compozitorii ruși. Acum, însă, ne aflăm într-o perioadă foarte specifică, în care interzicerea artiștilor ruși sau a operelor lor vine din terorismul practicat de Rusia, din acțiunile Moscovei. Mă credeți sau nu, dar există încă țări în lume unde nu se cântă Wagner, pentru că îl asociază pe Wagner cu Hitler și pe Hitler cu lagăre de concentrare. Wagner nu e responsabil pentru moartea evreilor, dar asocierea dintre acest compozitor și ceea ce s-a întâmplat în al Doilea Război Mondial e foarte puternică. Și se poate înțelege până la un punct.

Deci ar fi normal să nu mai ascultăm Șostakovici?

Aici lucrurile se complică puțin, pentru că eu cred că muzica lui Șostakovici este despre toată suferința care a existat sub teroarea lui Stalin. Muzica lui Șostakovici nu este muzică rusă. Muzica lui Șostakovici este muzică sovietică și vorbește despre viața lui în vremea sovietică. Această muzică a lui Șostakovici tocmai din acest motiv este atât de profundă și de incredibilă, pentru că se concentrează asupra terorii și a mizeriei vieții din acea epocă, a vieții personale în timpul terorii lui Stalin. Să nu mai cânți Șostakovici nu e chiar atât de înțelept, pentru că muzica lui e un simbol al tuturor nenorocirilor întâmplate sub Stalin. Eu personal nu sunt un mare susținător al acestei interdicții asupra muzicii rusești. Înțeleg punctul de vedere al unor oameni care spun că, glorificând cultura rusă, cântând muzica lor, citind cărțile lor, le acorzi automat rușilor un anumit credit, iar în acest moment nu merită, pentru că își bombardează vecinii. Înțeleg raționamentul lor, dar eu cânt, dirijez Ceaikovski și Șostakovici și nu-i pot blama pe cei care îi acuză pe ruși de ceea ce fac. E adevărat că în acest moment rușii nu merită nimic pozitiv din partea noastră. Putem să ne gândim la Dostoievski, cât de mare scriitor e, dar putem să așteptăm cinci ani și apoi să-l citim din nou și să vorbim din nou despre el. Să luăm o pauză. Putem aștepta până când rușii pierd războiul și apoi să ne întoarcem la el. 

Ce vă place cel mai mult să dirijați? Care sunt piesele dumneavoastră favorite?

Cred că problema cu muzica clasică este că sunt 400 de ani de muzică grozavă, așa că e aproape imposibil să alegi. Sunt anumite zone de care mă simt foarte aproape: Beethoven, Schubert, Schumann, Brahms, Bruckner, Mahler, nordicii Sibelius și Nielsen, sovieticii Șostakovici și Prokofiev, cehul Dvorak, dar și românul Enescu. 

Când aveți nevoie de inspirație, ce ascultați?

Ascult două tipuri de muzică: jazz, sunt un mare iubitor de jazz, și clasică, în general bucăți pe care nu le cunosc foarte bine. Încerc în mod deliberat să ascult muzică pe care nu o cunosc, pe care nici măcar nu trebuie să o dirijez. Există atât de multă muzică pe care nu o cunoaștem, dar e interesantă și merită ascultată.