DW: Ce înseamnă pentru dvs. această sentință, în care trei judecători de la Înalta Curte - Valerica Voica, Constantin Epure și Alin Sorin Nicolescu - i-au achitat pe foștii ofițeri de securitate Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş, care l-au bătut și torturat pe Gheorghe Ursu? Mai mult, judecătorii au explicat în motivarea sentinței că Securitatea nu oprima sistematic iar inginerul nu poate fi considerat un ”opozant” al regimului, pentru că nu s-a manifestat ca atare.

Andrei Ursu: Dezamăgire și furie, deși mă așteptam în mare măsură la această sentință prin atitudinea pe care au avut-o cei trei judecători în ultimul an și jumătate de proces. Este o rușine pentru justiția românească să se coboare atât de jos și să facă jocul Securității. Este o rușine motivarea pe care au scris-o, copiată pur și simplu din materialele depuse de securiști și din mărturiile lor.

DW: Vă referiți la cele declarate de martorii acuzării, de Aurel Rogojan, fostul șef de cabinet al ultimului lider al Securității, Iulian Vlad, de Vasile Mălureanu, fost ofițer cu rang înalt în Direcția de Informații Interne, responsabil cu urmărirea scriitorilor, și de Filip Teodorescu, implicat în represiunea din Timișoara din decembrie 1989?

Andrei Ursu: Da, exact, au venit la proces oamenii aceștia care au fost piloni ai dezinformării securistice în ultimii 30 de ani și care au împins dezinformarea despre perioada anilor 1980 și despre Revoluție la cote inimaginabile. Pur și simplu ei au lansat o istorie paralelă a ultimilor zece ani de regim comunist din România. Au scris cărți, au apărut la televiziune – recent chiar l-am văzut pe Mălureanu la TVR – au revista lor, sunt publicați, întrebați și citați, ca și cum ei ar deține adevărul. E trist că narațiunile acestor securiști sunt luate în considerare nu doar de mulți români, dar și de completul de judecată. Motivarea achitării îi citează pe acești oameni care au lucrat la vârful Securității. Le ia de bună dezinformarea și propaganda pe care o făceau și înainte de 1989 și o fac și acum pentru a-și asigura impunitatea, pentru a-și schimba imaginea, pentru a se prezenta ca o instituție patriotică, cea care a salvat țara de agenturile străine. Societatea românească este în situația în care nu face deosebirea între un istoric onest și un istoric securist.

DW: Credeți că acești judecători care s-au născut și ei înainte de 1989 sunt pur și simplu niște persoane ignorante și needucate sau fac niște servicii?

Andrei Ursu: Atitudinea lor spune multe, felul în care interacționau cu cei doi securiști acuzați că au contribuit la moartea tatălui meu și care veneau cu generalii de securitate ca martori spune de asemenea multe, fiindcă stăteau smirnă și ascultau cu răbdare și interes lecțiile lor de ore întregi. Era o diferență imensă față de modul în care se purtau cu martorii noștri: disidenți, oameni care au avut mult de suferit.

DW: Pe cine ați chemat?

Andrei Ursu: Pentru a dovedi situația premisă (condiţie prealabilă necesară pentru existenţa infracţiunii. În lipsa situaţiei premisă, în cazul infracţiunilor condiţionate de o astfel de situaţie nu există infracţiune). 

Crimele împotriva umanității necesită situația premisă, deci a trebuit să demonstrăm ca au fost și alte victime. Am demonstrat că au fost sute de astfel de victime, din care am chemat un eșantion: Radu Filipescu, fostul președinte al GDS, care a povestit cum a fost bătut sălbatic de anchetatorii din Direcția a VI-a Securității, Anchetări penale, în Calea Rahovei, acolo unde a fost bătut și tata. Filipescu, un om puternic, cu bună condiție fizică, spunea că se uita pe tavanul celulei să găsească un loc să se spânzure, pentru că nu mai suporta bătăile, durerea și amenințările asupra familiei. Și pe tatăl meu, cât a fost anchetat în libertate, cel mai mult l-au afectat  amenințările asupra noastră, că vom avea și noi de suferit.

A venit și Mariana Gherghina Besciu, o femeie firavă la prima vedere, dar extrem de tare, a fost soția lui Gheorghe Gherghina, care a fost bătut sălbatic la Aiud, ținut la zarcă în poziția a la Hristos, efectiv răstignit de cătușe prinse în zid și suspendat cu picioarele fără să-i atingă pardoseala. Era ținut acolo ore întregi până leșina de durere. Martorii au spus că așa fusese țintuit și tatăl meu, care a fost ținut și la izolare severă la Rahova. Mariana Gherghina Besciu a povesti cum a fost și ea bătută, pentru că făcea parte din același grup care împrăștia manifeste, evident că în mod ascuns.

Niciun disident nu-și putea declara public intenția de a împrăștia manifeste așa cum își imaginează judecătorii că s-ar fi putut întâmpla. Totul se făcea clandestin, dacă voiai să scapi cu viață. Dacă o făceai public și aveai norocul să se vorbească despre tine la Europa Liberă era altceva, te chinuiau ce te chinuiau, dar până la urmă îți puneau un pașaport în mână și te dădeau afară din țară, dar dacă nu se vorbea acolo despre tine erai un om mort. Nu era posibilă o acțiunea de disidență pe față în România. 

E abject faptul că judecătorii l-au acuzat pe tatăl meu că nu și-a făcut publică opoziția. Sigur, el a scris scrisori la Europa Liberă care au fost citite pe post de mai multe ori, dar nu și-a asumat identitatea. Aproape nimeni nu-și dădea numele. Radu Filipescu a trimis și el scrisori, tot nesemnate cu numele lui, dar l-au bătut zile întregi când au aflat că el ar fi autorul. Securiștii voiau să afle, la fel ca în cazul tatălui meu, cum le-a trimis, cine l-a ajutat, cine mai știa, cine le-a mai văzut. Ulterior, când Securitatea afla cine sunt autorii „înscrisurilor dușmănoase”, aceștia intrau în colimatorul lor și începea coșmarul pentru ei. 

DW: Ce alți martori ați mai avut?

Andrei Ursu: Printre martorii noștri au mai fost Marius Boeriu și Dănuț Iacob, doi brașoveni care au făcut parte din mișcarea de revoltă din 1987 și care au povestit chinurile cumplite la care au fost supuși. Au spus că au fost bătuți atât de rău că n-au mai rezistat și au scris ce le-au dictat securiștii. Au descris bătăile pe care le-au primit ca fiind medievale: au expus în fața instanței cum erau legați cu mâinile petrecute prin niște belciuge, cumva ghemuiți, în așa fel încât să poată fi bătuți la palme, tălpi și pe spinare la nesfârșit, alții erau întinși pe jos și loviți în organe vitale, la rinichi, la ficat.

În cazul lui Dănuț Iacob, nu bătăile au fost cele mai groaznice, fiindcă l-au torturat și bătut, dar el nu a cedat și nu a declarat ceea ce voiau securiștii să declare, că ar fi făcut acte de vandalism, că ar fi distrus avutul obștesc. Aceasta era miza securiștilor, să-i determine pe brașovenii care s-au revoltat să recunoască fapte care se regăsesc în dreptul comun, ca și pe tatăl meu: să nu fie trecuți la fapte politice, fiindcă strigaseră „Jos Ceaușescu”. Acesta era tabuul pe care trebuia să-l păstreze Securitatea: că Ceaușescu nu avea opozanți, că nu existau disidenți.

Iată că instanța și astăzi a adoptat teza Securității, că în anii 80 nu existau opozanți adevărați. Ionuț Iacob a mai povestit că cel mai îngrozitor a fost faptul că, după ce securiștii și-au dat seama că nu cedează, au adus-o pe soția lui, cu care abia se căsătorise, și i-au spus că e alături, unde mai mulți tovarăși îi fac ce vor ei. Omul a clacat în acel moment și a declarat tot ce i-au cerut.

L-am mai adus ca martor și pe Petre Mihai Băcanu, fostul director al României Libere din perioada ei de glorie, care a povestit cum a fost bătut chiar de Pîrvulescu, ofițerul de securitate care l-a schingiuit și pe tata. Lui Băcanu i-a deformat o mână și degetele, pe care i le-au prins la ușă, după ce l-au călcat în picioare. Sunt fapte îngrozitoare pe care judecătorii nu aveau cum să nu le înțeleagă.  

Toate acestea se întâmplau în anii 1980, când judecătorii susțineau că așa ceva avusese loc doar în perioada stalinistă, înainte de 1965. Nu cred că e vorba despre neștiință, neînțelegere, ignoranță. Este vorba despre o conivență cu Securitatea. Atitudinea disprețuitoare a judecătorilor față de acești martori și reverența în fața generalilor de securitate îmi arată un singur lucru: erau de partea lor. Nu cunosc pe ce se bazeaza aceasta conivență, dar cum au actionat si cum au scris acestă cinica motivatie, abjectă efectiv, copiind cuvânt cu cuvânt ce spuneau securiștii, mi se pare că o legatură există și poate să fie legată de familie, de loialitate, de filiație, nu știu exact, dar au acționat ca și cum ar fi din aceeași tagmă cu Securitatea. 

DW: Va confruntați cu problemele Justiției de atâția ani, credeți că există o continuitate a vechiului regim în noile instituții, de pildă inclusiv Justiția, dar poate și în alte instituții de forță? 

Andrei Ursu: Da.  Este o continuitate a vechiului regim, aș spune mai concret a Securității. Nu am date specifice despre foști șefi de partid sau alți granguri ai regimului communist. Cei din Comitetul Politic Executiv al partidului au fost condamnați sau au ieșit la pensie. În anii 90, ofițerii Securității au intrat toți, în bloc, în SRI, am văzut pe viu cum în anii 90, începând chiar din ianuarie, ofițerii din Direcția a VI-a Cercetări penale a Securității au primit legitimații de procurori militari, date chiar de Gheoghe Diaconescu, care fusese procuror militar pe vremea lui Ceaușescu și care participase la arderea cadavrelor de la Timișoara. Ofițerii de Securitate din cadrul Direcției a VI-a, deveniți procurori după căderea comunismului, au lucrat la Dosarul Revoluției, la cel al Mineriadelor și, evident, la anchetă din cazul URSU. Pe Dan Voinea, care a început ancheta în 90, îl seconda un fost ofițer de securitate la anchete penale din Direcția a VI-a Securității, Nicu Crișan, care avea legitimație de procuror militar. Acesta a audiat martori în ianuarie, februarie 90, în ancheta condusă de Dan Voinea, dar în același timp dădea note informative la SRI. Nicu Crișan a intrat direct în SRI, în formațiunea J de asigurarea legalității. Infiltrarea nu avea limite. Au fost judecători de la Tribunalul MiIitar Teritorial București cu care noi ne-am întâlnit în instanță și care erau foști ofițeri acoperiți de Securitate, rezidenți sau cel puțin informatori.

DW: I-ați găsit la CNSAS ?

Andrei Ursu: Nu, am avut numele acestora chiar înainte să ajungă dosarele acolo. Colegii ofițerilor de securitate care l-au torturat pe tata au lucrat la ancheta parchetului în cazul Ursu sau au ajuns judecători. A existat o continuitate evidentă în primul deceniu postdecembrist. Mai târziu, legăturile au devenit mai subtile, mai greu de sesizat, de explicat.

DW: Și generațiile de magistrați s-au schimbat, credeți că atitudinea completului care a dat această ultimă decizie în cazul Ursu a fost, cum ați spus, de partea Securității, pentru că ei au fost cumva crescuți și educați de generația anterioară, de oameni care fuseseră infiltrați din fosta Securitate?

Andrei Ursu: E foarte plauzibil, printr-o cultură instituțională care s-a perpetuat. Nu-mi dau seama de toate mecanismele. Este posibil. Am observant de-a lungul timpului că în poziții cheie au fost oameni care serveau interesele fostei Securități: de pildă, la Tribunalul Militar Teritorial, Tribunalul București, la Curtea Militară de Apel și la Înalta Curte. Am întâlnit, însă, ce-i drept foarte rar, și judecători onești. 

DW: De ce această decizie a Înaltei Curți e un semn atât de rău pentru România?

Andrei Ursu: Este o rușine pentru justiția română în primul rând, nu doar pentru că nu i se face dreptate lui Gheorghe Ursu, ci și pentru că sunt lăsate nerezolvate toate crimele din perioada anilor 80. Sute de deținuți au fost bătuți în mod barbar de Securitate în ultimul deceniu comunist. Drama procesului în care au fost achitați torționarii tatălui meu este că exonerează Securitatea de orice răspundere. 

Aceasta este miza judecătorilor: să demonstreze că Securitatea nu a mai fost violentă în acești ani. Se creează premisa ca procurorii să nu mai ancheteze, dacă Securitatea nu a mai fost violentă. Înseamnă că nu vom mai avea niciodată dreptate pentru cei care au murit la Revoluție, care ne-au redat libertatea. Mă întrebau mulți cui îi mai pasă de doi bătrânei, Pârvulescu și Hodis. Le-a trecut vremea, nu mai sunt așa de mari și tari. Da, dar este vorba de vinovăția tuturor colegilor lor din Securitate. Toate aceste crime au fost făcute de oameni în carne și oase, care până în 1989 aveau 30-35 de ani. Acum au 60-65 de ani. Nu știu dacă au ieșit toți la pensie. În orice caz sunt uniți ca într-un principiu al dominoului. Acești generali care au venit să-i apere în instanță ca martori pe colegii lor care l-au terorizat pe tata au stat ore întregi să explice cum lucra Securitatea și ce lucruri bune făcea. Au fost prezenți la fiecare ședință de proces la care au fost chemați ca să asigure impunitatea tuturor colegilor.

DW: Cum ați resimțit acuzațiile din decizia instanței că tatăl dumneavoastră nu era chiar un opozant? Practic ei au transformat victima într-un favorizat al regimului.

Andrei Ursu: Cunoșteam teza această securistă pe care au împrumutat-o judecătorii. Era una din metodele securiste de a destrăma anturajele. Obsesia lui Ceaușescu era să nu existe o opoziție coagulată. Atunci una din principalele sarcini ale Securității era destrămarea anturajelor, astfel încât să nu se coaguleze o rezistență că în Polonia sau Cehoslovacia. Din nefericire, această metodă de destrămare a amicițiilor a funcționat prin defăimare și compromitere. Atunci când disidenții erau prinși, se folosea de către Securitate ceea ce se chema discernământul politic și juridic. Represiunea constă în încadrarea faptei ca infractiune de drept comun iar aceste fapte cădeau în sarcina miliției.

O altă metodă de destrămare a anturajului era defăimarea și compromiterea, plantarea de legende cum că unii erau informatori, că erau oamenii sistemului, că erau de fapt trimiși de Securitate. Aceste metode, de a compromite și defăima, le folosesc și acum împotriva lui Gheorghe Ursu, încercând să susțină că era un om al sistemului, un favorizat. E atât de absurd când e vorba despre cineva care a murit bătut în închisoare. Era bătut să spună cine l-a ajutat să trimită scrisorile la Europa Liberă și ce bani a câștigat trimițându-le. Toate acestea apar în documentele dosarului, sunt întrebări obsesive care i se puneau. Era o miză pentru Securitate să-l facă pe Gheorghe Ursu să spună că a luat bani pe acele scrisori, pentru a devaloriza mesajul și postul de radio Europa Liberă.

DW: Parchetul General caută o nouă cale extraordinară de atac cu gândul de a repara lucrurile în cazul Ursu, care ar fi aceasta?

Andrei Ursu: Am înțeles că ar exista mai multe posibilități, dar deocamdată nu am suficiente detalii, recursul în casație ar fi o soluție. După ce eliminăm toate căile de atac, vom merge la CEDO, deși unii spun că acolo nu au jurisdicție în cazul dosarelor penale, dar totuși sunt specialiști care ne încurajează, fiindcă e vorba despre dreptul la apărare.