De la Gigi Becali, cu palatul lui de un prost gust exemplar, și castelele romilor din Strehaia, de la îmbuibații din politică, poliție, justiție, serviciile secrete, de la ierarhii BOR la salahorii vieții pe credit, kitsch-ul a pătruns în sufletul tradiției, în orașele cotropite de bancherii fără număr, dar și în buna orânduială a satelor. Ruralul încă e perceput într-o cheie idilică, deși realitatea e cu totul alta. Țăranii nu mai sunt țărani decât în percepția contorsionată a celor care se împotrivesc unei realități implacabile.

Siluetele dizgrațioase ale vilelor de vacanță cu câte opt-zece camere, sau chiar mai multe, care au apărut ca ciupercile după ploaie mai ales în satele de la munte, au influențat și buna orânduială a caselor sătenilor, tinerii fiind cei care țin să se fălească într-o întrecere în care imperativul bunăstării ridică ziduri după ziduri, etaje după etaje, măsurate în tone de betoane.

„Are lumea bani“, spun bătrânii satului, atâția câți au mai rămas și care și-au păstrat casele așa cum le construiseră în urmă cu șaizeci-șaptezeci de ani. 

Un milionar în euro, „regele asfaltului“ din Pitești-Argeș, a cumpărat zeci de hectare de teren în cătunul Ciocanu din județul Argeș, probabil cu intenția de a-l vinde pe parcele atunci când prețurile vor crește. Și vor crește cu siguranță, în condițiile în care nu peste mulți ani satul va fi depopulat, atunci când ultimii bătrâni, unii trecuți de 90 de ani, vor muri. Moștenitorii vor vinde bucată cu bucată pământul, acum lăsat în paragină. Până atunci, însă, nu trece luna fără să se mai construiască o vilă care nu respectă în niciun fel arhitectura locului.

În România, imperativul din țările vestice care obligă constructorii să nu impieteze specificul locului, e opțional. Și asta, pentru că nu avem o lege care să pună lucrurile la punct, iar arhitecții primăriilor sunt în concubinaj cu viitorii proprietari ai unor case de vacanță, una mai dizgrațioasă decât alta. Dincolo de asta, sigur că nu lipsesc manelele care se aud în tot satul, până după miezul nopții. Poliția locală e chemată de săteni și aplică amenzi pentru tulburarea liniștii publice. Nu e nicio problemă pentru petrecăreții din dealul satului, seara următoare o iau de la capăt. Iar vine poliția locală, iar aplică amenzi, iar lucrurile se desfășoară ca în jocul șoarecelui cu pisica. Cât înseamnă o amendă pentru un bogătan iubitor de manele, care răsună în tot satul? Nu mai mult decât banii de buzunar.

O serie de curți ale satelor, dar și ale orașelor, sunt ornate cu pitici din ghips. E întruchiparea postmodernă a „Albei ca zăpada“. Dar lucrurile nu se opresc aici. În iarba crudă sunt plantate o mulțime de statuete, o „ferma animalelor“ care e resuscitată pentru a face față tendințelor de prost gust ale ultimelor decenii. Poza merită să fie un exponat la loc de cinste într-un muzeu al kitsch-ului, atât de necesar mai ales adolescenților, care sunt lipsiți, mulți dintre ei, de simțul estetic.

Dar cel mai tulburător episod al kitsch-ului se petrece în cimitire. În cătunul de sub poalele munților Piatra Craiului, unde mai sunt doar câțiva bătrâni, cimitirul e garnisit cu cruci care de care mai stilizate, mai făloase, mai greu de identificat ca fiind crucea pe care a fost răstignit Iisus. Prinosul de recunoștință pe care copiii celor duși au socotit că li-l pot aduce a luat înfățișarea unor manufacturi hidoase, garnisite cu flori artificiale. Nimic nu te îndeamnă la pietate, la reculegere, la memoria celor care ne-au fost dragi. Imaginea e întruchiparea unei întreceri a fastului, a investiției în moartea celor care ne-au dat viață. Simplitatea nu mai e o monedă de schimb nici în cinstirea celor din morminte. Sigur că în cimitirele orașelor întâlnim astfel de exhibiții, însă nu te-ai aștepta ca într-un cătun de munte în care mai trăiesc doar câțiva oameni înfățișările ostentative ale veșniciei să fie atât de departe de ceea ce înseamnă bunul-simț.

„Uneori și moartea face puțină retorică“, scria un poet contemporan. În cazul de față, vorbim de moartea de după moarte.