Am observat că există o ezitare în a traduce numele distincției pe care președintele României, Klaus Iohannis, a primit-o din partea Comitetului Evreiesc American (AJC): ”Light Unto the Nations”. E de înțeles, dar mai înainte de a încerca o traducere, să descriem contextul. Cu prilejul Forumului Global al AJC, desfășurat în aceste zile la Washington, președintelui Klaus Iohannis i s-a înmânat premiul care-i fusese decernat cu două luni în urmă pentru ”eforturile sale în privința combaterii antisemitismului și pentru legăturile strânse dintre România și Statele Unite ca și dintre România și Israel” (http://www.ajc.org)

Se împlinesc deja mulți ani de când România caută să întrețină cele mai strânse relații cu SUA și multe decenii de relații amicale cu Statul Israel, dar recent a avut loc un eveniment care a ieșit cu mult din rutină. Anul trecut, în luna mai, s-a desfășurat la București ședința plenară a Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului (IHRA) în cursul căreia a fost adoptată o nouă definiție a antisemitismului. La prima vedere, o dezbatere pur academică. În realitate, e vorba de o veritabilă declarație politică adoptată de cele 31 de state participante, dintre care Statele Unite, Marea Britanie și 23 de țări membre ale Uniunii Europene. Noutatea este că definiția de lucru a antisemitismului include antisionismul ca manifestare disimulată a mai vechiului antisemitism. Ca ilustrare, se consideră antisemitism ”înclinația de a contesta poporului evreu dreptul la autodeterminare, pretinzând că Statul Israel încorporează o formă de rasism.”

Vorbind despre antisionism, am comis, în aparență, un abuz terminologic, deoarece cuvântul nu este evocat explicit în documentele IHRA, dar sensul său este angajat cu necesitate în exemplu citat mai sus, de vreme ce a fi ”sionist” a devenit în ochii celor care militează astăzi pentru boicotarea Statului Israel un termen infamant, învecinat cu rasismul. 

În jurul acestei probleme se desfășoară una dintre cele mai virulente polemici ale lumii contemporane, care antrenează state, organizații internaționale, intelectuali publici cu influență globală. Noam Chomsky, bunăoară, a devenit un port drapel al celor care denunță crimele de război ale armatei israeliene și rasismul pe care l-ar implica politica de colonizare a teritoriilor ocupate. Savantul american spunea, de pildă, că atașamentul SUA față de Israel s-ar datora, printre altele, unei indentificări instinctive cu evreii care ar fi asemenea albilor în lupta contra indienilor sălbatici ostili progresului și civilizației. Aceasta ar fi, în opinia lui, lentila prin care americanii privesc de obicei conflictul israeliano-palestinian: ”Una din criticile frecvente adresate regelui George al III-lea este că i-a ațâțat contra noastră pe indienii sălbatici care făceau război practicând tortura și asasinatul etc. Or, asta ar putea prea bine să sune a propaganda sionistă. Este ceva înrădăcinat în cultura americană și în istorie” (Journal of Palestine Studies).

Un al intelectual, francez de astă dată, filosoful Alain Finkielkraut, a căutat, dimpotrivă, să dezvăluie modul surprinzător în care antisemitismul s-a camuflat în antirasism: ”Am spus că, în calitatea mea de intelectual evreu, trebuie să lupt permanent pe două fronturi: împotriva unui antisemitism cu atât mai dezinvolt cu cât denunță monstrul sionist în limbajul imaculat al antirasismului și pentru realizarea unui compromis, adică pentru crearea unui stat palestinian separat, alături de cel evreu” (Le Figaro).

Sunt doar două exemple care beneficiază de avantajul clarității, extrase dintr-un discurs polemic de o abundență imposibil de cuprins. Este limpede însă că într-o perioadă în care Mișcarea BDS (Boycott, Divestment, Sanctions) inițiată de palestinieni tinde să câștige tot mai multi adepți și în care inclusiv actele teroriste de pe teritoriul Europei occidentale sunt explicate adesea ca urmări firești ale ocupației israeliene, a încorpora antisionismul în definiția antisemitismului nu mai e un act pur teoretic, ci o formă de contraatac ideologic.

Această punere în context era necesară pentru a înțelege de ce Comitetul Evreiesc American i-a decernat președintelui Iohannis un premiu cu o rezonanță atât de puternică. Participarea diplomației românești la noua definiție a antisemitismului a părut cu atât mai prețioasă cu cât societatea occidentală pare ea însăși de multe ori nereceptivă la acest mesaj, așa cum s-a întâmplat recent cu decizia canalului franco-german ARTE de a cenzura un film documentar despre antisemitism. Filmul intitulat ”Un popor ales și ținut deoparte: antisemitismul în Europa”, realizat de doi cineaști germani, Joachim Schroeder și Sophie Hafner, aborda subiectul tocmai din perspectiva mult mai actuală a conflictului israeliano-palestinian și a terorismului islamic gestat în periferiile orașelor occidentale.

Ca recompensă pentru asumarea politică, președintele Klaus Iohannis a primit în SUA premiul ”Light Unto the Nations”, care strict literal și în limbaj recent ar însemna ”Lumina (sau călăuza) popoarelor”. În Biblie se spune, în traducerea românească cea mai cunoscută: ”Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta și slava Domnului peste tine a răsărit! (...) Și vor umbla regi întru lumina ta și neamuri întru strălucirea ta” (Isaia 60,3). Prin urmare a vorbi de ”Israel, lumina popoarelor” implică, dacă lăsăm acum deoparte conținutul profetic, ideea politică a legitimității statului Israel. Or, astăzi într-o epocă a democrațiilor și a opiniei publice, lupta pentru legitmitate e chiar mai importantă decât cea militară.