Alături de fondatorul SLOMR, Cană, şi de Radu Filipescu, Vasile Paraschiv rămâne pentru mine emblema luptătorului pentru o Românie realmente demnă, liberă, curată.

Nu sunt, evident, singurul care se consideră îndoliat de plecarea dintre noi a lui Vasile Paraschiv. Mă înclin şi eu în faţa celui care a fost Vasile Paraschiv. Nu pot decât să declar că nu o fac din motive de oportunitate, ci pentru că nu am încotro.

Vasile Paraschiv a fost tot ceea ce s-a spus, multă vreme, cu necurmată răutate, că poporul român nu ar putea, chipurile, da: un exemplu de curaj, de sacrificiu şi dăruire personală. A fost ceea ce, dacă am fi putut, ar fi trebuit să fim noi toţi, nu doar sub comunişti, ci încă din epoca dictaturii regale a lui Carol, şi cu atât mai mult sub Antonescu, Pauker, Gheorghiu Dej şi Ceauşescu .

Dacă am fi fost, România n-ar mai fi trecut prin ororile ultimilor 70 de ani.

Tragedia sa, aceea de a fi dus o luptă inegală, solitară, e a noastră a tuturor. Nu l-am cunoscut personal. Prea puţini dintre noi s-au învrednicit să încerce să-l cunoască personal, să-i fie alături în clipele cele mai grele. Ne-ar fi stat bine să ne dăm mâna ca să-i fim alături: atunci şi în ultimele clipe ale vieţii sale.

Dacă am fi putut fi solidari cu el în anii 80 ai veacului trecut, România n-ar mai fi trecut prin ororile ultimei şi celei mai atroce faze a ceauşismului.

Mi se pare că Vasile Paraschiv a binemeritat din partea naţiunii române pentru ceea ce a făcut şi pentru ceea ce a reprezentat, ca simbol al luptei anticomuniste, ca simbol al luptei muncitorilor pentru dreptate, ca simbol antitotalitar.

Cine a fost de fapt cel condamnat la recluziune, spre a fi amuţit? Cel îmbrăcat de securitate în cămaşă de forţă, pompat cu medicamente spre a i se astupa gura prea slobodă ca să nu uluiască autorităţile obişnuite să li se dea ascultare? Cine a fost cel maltratat bestial şi exilat, fără ca demersurile represive ale poliţiei politice să-l poată îngenunchea vreodată? Vasile Paraschiv n-a fost un rezistent prin cultură. A fost însăşi cultura rezistenţei. Dar el rămâne, mai presus de orice, un simbol al libertăţii.

La înmormântarea lui n-au curs însă oceane de lacrimi, nu s-au rostit ditirambice discursuri-fluviu, nu s-au scris necrologuri pentru eternitate. Moartea lui a constituit la marile televiziuni o ştire de două rânduri, între meteo şi sport.

Nimic nu măsoară mai exact debusolarea morală aflată la temelia tragediei româneşti decât această cvasi-nepăsare în faţa morţii unui erou autentic. A unuia dintre cei mai impresionanţi eroi ai României moderne.

Nu îmi fac, însă, iluzii. Ştiu că, din chiar clipa intrării sale în eternitate, s-a dat semnalul cursei pentru anexarea, rechiziţionarea, pentru acapararea şi confiscarea lui, a numelui său ca şi a memoriei sale. Rămâne doar de văzut care va fi formaţiunea politică sau gruparea extremistă care o va face prima.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder