Lorina Bălteanu e o „fiică rătăcitoare” a literaturii basarabene. A debutat ca poetă, Obstacolul sticlei (Ed. Literatura artistică, 1994), au urmat alte două volume de versuri Cioburi (Ed. Hyperion, 1990) și Poeme pe sticlă (Chișinău, 1997). Motivul sticlei, al transparenței e o constantă a scrisului său.

Primul director al Fundației Soros Moldova

Dar mai întâi câteva date despre autoare. Parcimonioasă cu scrisul literar, Lorina Bălteanu a făcut jurnalism cultural și a fost primul director al Fundației Soros Moldova, postură din care a contribuit la încurajarea societății civile și la susținerea sectorului cultural independent. În situația în care statul moldovean se limita doar la (sub)finanțarea structurilor oficiale după vechiul calapod sovietic și ignora cu desăvârșire cultura alternativă, sprijinul oferit de Fundația Soros de la Chișinău, combinat cu subvențiile oferite de România prin Institutul Cultural Român (vorbim de începutul anilor ’90), a oferit un sprijin vital scriitorilor și artiștilor basarabeni: aceștia și-au urmat proiectele de creație, au avut primele deplasări și burse în străinătate, au putut participa la simpozioane, festivaluri, tabere de creație.

În 2000, Lorina Bălteanu a părăsit Moldova, pentru a se muta la Paris, „unde s-a lansat în design interior și și-a creat propria marcă de bijuterii” (am citat din informațiile despre autoarea volumului pe care îl voi comenta mai departe). De acolo, de la Paris, după mai mulți ani, Lorina Bălteanu s-a întors la literatură, publicând un roman intitulat „Legată cu funia de pământ” (Cartier, 2023).  

Obsesia plecării, de mică

Motivul sticlei, oglinzii, transparenței din poezia Lorinei Bălteanu se transformă aici în obsesia plecării, a evadării din legea seculară a acestui ținut, în care „legarea de glie” a fost mereu o fatalitate. Personajul principal, o fetiță din „Basarabia profundă” – bănuim că prototipul acesteia este chiar autoarea în copilăria ei petrecută în satul Peciște, Rezina –, își consideră prezența aici o eroare, un accident, o nedreptate ce trebuie îndreptată.

Din momentul nașterii sale, autoarea o plasează în conflict cu mama, cu familia ei, cu lumea: „Țipătul a fost scurt. După gustul strepezit din gură și durerea din gingii, am înțeles că EU am strigat. De frică. Mai întâi, m-a plesnit peste pleoapele închise lumina cu aripile sale de porumbel. Era un alt fel de întuneric. Alb. Celălalt, cu care mă desprinsesem, era simplu și uniform, pluteam în el fără să-mi pese dacă am ochii închiși sau deschiși. (...) Să ridic sau nu pleoapele? Să mă întorc? Ezitarea mea a durat până când mâna de clește a moașei, vânjoasă, m-a tras de ceafă în jos. Nu m-am împotrivit. Ba chiar mi-am luat avânt, sprijinindu-mă de ceva rotund ca o minge și-am lunecat lin pe masa de metal într-o băltoacă de sânge. Cald și lipicios, ca oceanul de unde ieșisem. Mama. (...) A aflat despre mine când m-am răsucit pentru întâia oară, să-mi dezmorțesc picioarele. I-am provocat greață și a vrut să mă vomite. În câteva rânduri, corpul ei s-a zbătut în spasme, nemulțumit că exist. Nu mă voia.” (p. 5)

Cartea e construită pe secvențe, înșiruite precum bobițele unui colier, în care protagonista-naratoarea (nu i se dă numele), scrie un jurnal intim. Scrie despre rivalitatea cu surorile și frații mai mari, despre certurile părinților, conflictele de la școală etc. Preferă o lungă galerie de personaje pitorești, duioase sau detracate, uneori de-a dreptul criminale. Inadaptată, contrariată, speriată, are o perioadă de muțenie, de care încearcă să o vindece baba Dochița cu leacuri („naturiste”, cum le-am spune noi azi) și descântece de alungat piaza-rea și de anihilat deochiul.

Redă tot felul de pățanii în care nimerește din neatenție sau din ghinion, cum ar fi un tractor care agață sania fetiței și o târăște departe în câmpie, fără ca omul de la manete să-i audă strigătele: „De la frig, cuvintele s-au făcut calupuri de gheață, iar aerul din plămâni – preș de așternut pe jos.” Sau este împinsă în cuptor de frații mai mari ca să scoată „prăjițeii” – un fel de prăjituri făcute de mama. Fetița leșină în duhoarea încinsă, încât a trebuit un vecin să distrugă cuptorul cu un topor, ca s-o scoată afară plină de funingine, iar mama să o stropească cu apă ca să-și revină. La fel, sora ei mai mică e cât pe ce să moară, dormind două zile și două nopți, după ce bea toate somniferele maică-si.

Fete în sat care rămân cu burta la gură, ca apoi familia să facă eforturi disperate să le mărite, însă mirii spală putina și viitorii prunci se aleg cu alți tați. Sau fuge mămica și-și lasă plodul să fie crescut alături de copiii vecinilor.

Amara, o țigancă nomadă, care apare o dată pe an, primăvara, ca un vestitor al drumului, al libertății neîngrădite, la care visează protagonista...

„Disidentă” fără voie

Candoare copilărească, involuntar subversivă politic: la o serbare, în școală, de 7 noiembrie, „sărbătoarea rușilor”, cum i-a spus tata, protagonista a spus o fabulă de Krîlov: „Zerkalo i obeziana” („Oglinda și maimuța”) – o satiră usturătoare. Cei de la raion o întreabă dacă știe despre ce este poezia, fetița le spune că dacă nu le-a plăcut le poate zice și una de la români. „Directorul școlii, alb ca varul, mi-a spus în grabă că nu mai trebuie. M-a trecut în coada listei cu creionul și, fiindcă am spus poezia așa de frumos, doar mie mi-au dat și ghiozdan, și papuci.” (p. 57).

Tot așa, fetița se miră că povestea „Punguța cu doi bani” a lui Ion Creangă, pe care i-a adus-o Tanti Muza de la București, scrisă cu alte caractere, sună la fel. „Nana Raia (bibliotecara – n.m.) n-a vrut să-mi explice de ce aceeași carte e scrisă diferit, dar m-a lăudat că eu le pot citi pe amândouă. Mi-a spus că o să înțeleg mai bine, când o să cresc mare. Și mi-a mai spus că trebuie să duc cartea acasă, s-o ascund cât mai departe de ochii lumii și nu cumva să o iau cu mine la școală.” (p. 74)

Camuflaje artistice, psihanalizabile

Un personaj pitoresc este Tanti Muza de la București, sora bunicii, o doamnă în rochie de catifea și pălărie cu pene de păun pe cap. E o călătoare pasionată, le trimite fotografii de la Roma, Paris, din croazierele ei pe mare. Are un salon la București în care apare alături de alte doamne la fel de elegant îmbrăcate. Tanti Muza e modelul absolut al naratoarei, o altă întruchipare a visului ei cosmopolit și călător, și visul nu i-l zdruncină nici măcar unchiul Ștefan care-i spune în secret că Tanti Muza nu e actriță, ci costumieră la teatru, se împopoțonează când nimeni nu o vede și se fotografiază, iar celor din sat, când vine, le spune povești. Pentru a se răzbuna, zicem noi, pentru a-și regăsi demnitatea.

Dificultățile convenției narative

O problemă tehnică, de credibilitate pe care o pune romanul Lorinei Bălteanu, este cum să gândești și să vorbești ca o fată mică, dacă o scrii tu, femeie matură? Acceptăm convenția, dacă este convingătoare artistic. Un pariu similar și-l asumă Constantin Cheianu în nuvela „Merișor”, în care narațiunea e redată din perspectiva unui copil muribund. În „Woldemar”, romanul lui Oleg Serebrian, lumea, istoria, sunt trecute prin filtrul sensibilității unui băiețel cu înzestrări excepționale, și efectul e cvasi-hipnotic.

Lorina Bălteanu îi dă „stofă” protagonistei sale, reproducând mirările și revelațiile copilei care a fost ea însăși (și a rămas), și prin recursul la metaforă: „De cum răsare, luna își sprijină fața rotundă în palme și se uită prin fereastră la mine, să vadă ce fac. Se bucură că încă nu am plecat. Ca și mine, luna are pete albe pe față. Eu pe-ale mele le-am frecat cu cenușă, dar nu mi-au trecut. Așa ghilea bunica zolnicele după țesut. Să le facă mai albe. De la cenușă, eu m-am făcut mai smolită, iar petele, acum, mi se văd și mai tare. Nici ale lunii nu trec. Chiar dacă și le spală în fiece dimineață cu rouă. Chiar dacă uneori se subție și nu mai are față deloc. (...) Ca și mine, luna ar pleca de acasă. Ca și mine-i legată cu funia de pământ.” (p. 75).

O carte de o poeticitate intensă, expunând percepția genuină a unei copile: aceasta observă, consemnează derapajele oamenilor fără a le judeca, contemplă fenomenele naturii. Prin contrast, descoperim o înfățișare a lumii care o face mai misterioasă și mai suportabilă. Cel puțin în literatură.