Teatrul este plin. O liniște mormântală. Nici o tuse, nici un foșnet. Nici cel mai mic zgomot. De parcă n-ar fi nimeni în sală.

Vorbele bărbatului de la marginea scenei, peste care cade o urmă palidă de lumină, sunt greu de suportat. În copilărie, tatăl lui a fost luat cu forța din familia sa naturală și plasat într-o casă guvernamentală. Acolo a fost bătut iar și iar, violat, legat zile întregi, La 11 ani a lipsit doar puțin să nu îi reușească o tentativă de suicid. Mai târziu, în adolescență, a scăpat la limită de sterilizarea forțată. Și era cât pe ce să-și trăiască întreaga viață în închisoare, ceea ce ar fi însemnat să nu-și mai întâlnească niciodată viitoarea soție.

Atunci, fiul nu ar fi existat. Fiul care, acum, într-o seară de primăvară 2023, stă pe marginea scenei Teatrului Gorki din Berlin. Potrivit autorităților, un alt „țigan bastard” care nu ar fi trebuit să se nască niciodată.

Un lanț de coincidențe incredibile au făcut ca Lindy Larsson să existe. Are 48 de ani, este rom din Suedia, gay, cântăreț și vedetă a teatrului în țara sa. Și mai există și povestea lui deprimantă, dar mai presus de toate emoționantă. Povestea unui băiat prăbușit și marginalizat și care, ca adult, și-a schimbat patria.

Teribilul consens suedez

Povestea Chandala, spusă de Lindy Larsson, este o reprezentație multimedia care contrazice frapant mitul Suediei filantropice și progresiste. Sunt amintiri și gânduri, citate din documente oficiale sau din texte de proză, cântece sau scene din piese de teatru. Este deosebit de șocant să observi că, în Suedia, până târziu pe parcursul anilor ‘70, a existat, de la stânga la dreapta, de la câștigători ai Premiului Nobel până la muncitori, consensul că romii dăunează suedezilor și sunt inferiori genetic. Prin urmare, trebuiau sterilizați. Sau cel puțin alungați din țară.

Piesa lui Lindy Larsson poartă titlul unei povești omonime scrisă de clasicul suedez August Strindberg. Chandala derivă dintr-un cuvânt indian care definește, într-un sens disprețuitor, oamenii din castele inferioare. Friedrich Nietzsche l-a folosit în scrierile sale ideologice rasiste; pentru filosoful german era sinonimul pentru existența mediocră, contrară superiorității ariene.

Inspirat cu mult entuziasm de Nietzsche, Strindberg a transformat Chandala într-o poveste despre un „tattar” - un „zdrențăros”, un „țigan nomad”, cum erau numiți, într-o conotație umilitoare, romii în Suedia. Strindberg îi atribuie personajului tot ceea ce se poate imagina mai rău, așa că trebuie să moară. Ucigașul este un profesor care se consideră pe sine superior iar crima sa ca parte a nobilei misiuni de a crea o rasă ariană pură. Este o poveste șocantă, plină de fantezii sexuale violente și perverse, în care Strindberg nu omite niciun stereotip despre romi. O poveste care se citește în anumite părți ca un manifest al genocidului împotriva romilor.

O constantă frică de autorități

Lindy Larsson a crescut nedorit și străin în propria patrie. Aparține unui grup de romi cunoscut în Suedia sub numele de Resandefolket, Poporul Nomad. A crescut în Lessebo, un orășel din sud-estul Suediei. Părinții câștigau bani din diverse munci ocazionale, familia era foarte săracă. „Dar eram bogați în alte moduri”, spune Lindy Larsson. „Legătura noastră de familie a fost foarte puternică iar mama mea era o romă foarte mândră. Ea ne-a transmis asta. Față de restul lumii, însă, ne-am ferit să ne manifestăm ca romi".

În copilărie i-a fost întruna teamă să nu fie rupt din familia sa de către biroul suedez de asistență pentru tineri, așa cum au pățit-o tatăl său și multe alte rude în copilăria lor. „De câte ori vedeam o mașină de poliție, noi, copiii, ne strigam unii pe alții să ne ascundem. Am fost hărțuit grav și la școală. Eram mic, slab, extrem de timid, efeminat și mereu apelat drept băiatul-țigan. Subiectul perfect pentru bullying. Așa că m-am refugiat în propria mea lume fantastică, plină de zâne, supereroi și sirene. Era tehnica mea de supraviețuire."

„Am vrut să fiu liber și curajos”

Lindy Larsson a descoperit devreme că poate cânta bine și a visat să devină actor. Nu a asociat însă visul unei cariere de succes. „Am vrut să fiu actor pentru a fi opusul meu. Opusul timidului și al temătorului. Credeam că actorii sunt liberi, curajoși și îndrăznesc să vorbească. Așa am vrut să fiu".

Familia nu l-a putut susține financiar iar profesorii nu au crezut în el. Cu toate acestea, Lindy Larsson a reușit să acceadă în mediul academic și universitar de artă din Suedia, să studieze actoria, dansul și interpretarea muzicală iar, în cele din urmă, să devină actor profesionist.

Primele sale roluri le-a interpretat la mijlocul anilor ‘90. A jucat teatru, film, operă sau cabaret. Cele mai importante teatre din Suedia au devenit rapid conștiente de talentul lui. Presa l-a lăudat și a obținut premii.

Invitația care a schimbat totul

Dar nu despre carieră și premii îi place lui Lindy Larsson să vorbească, ci despre traiectoria vieții sale. Despre băiatul care nu își prea găsea niciunde locul, despre persoana care nu voia să se mai ascundă. Părinții și frații săi nu au avut nicio problemă când le-a spus că este gay. Au avut alții din familia extinsă, mai ales când a spus-o public.

Mai dramatică decât dezvăluirea opțiunii sale sexuale a fost cea despre identitatea sa romă. „A fi gay m-a afectat doar pe mine, dar a fi roma mi-a implicat indirect rudele iar multe dintre ele nu ar fi vrut să o spun în public. Unii au fost foarte afectați și au rupt orice contact cu mine. La un moment dat chiar luasem decizia să nu mai vorbesc despre acest subiect în public. Până am fost sunat de la Teatrul Gorki".

În 2017 a fost invitat să joace, la Berlin, în „Armata Romilor”, o piesă în care protagoniștii vorbesc despre experiențele lor de viață ca romi, despre rasism și excludere, dar și despre a fi diferit și despre emancipare în propria comunitate. O piesă despre autodescoperirea individuală și colectivă și despre descătușare.

Lindy Larsson a acceptat invitația. „Până atunci, a fi roma însemna doar familia mea și limba mea. Să cunosc artiști și activiști din comunitatea romă a fost ca o revoluție pentru mine. Activitatea la Teatrul Gorki m-a determinat să scriu și să spun povești despre mine. Mi-a schimbat complet viața”.

Pentru Lindy Larsson, „Armata Romilor” a fost un proiect identitar. A fost începutul unei examinări lungi și intense a propriei sale istorii familiale și a ceea ce a însemnat Suedia pentru romi. Așa s-a născut ideea piesei Chandala, pe care a scris-o împreună cu soțul său, Stefan Forss. „Este o încercare de a pătrunde adânc în trecutul familiei mele, dar și în istoria întunecată și ascunsă a Suediei. De a face vizibil cum atât de mult timp am fost tratați ca gunoaie și scursuri ale societății și cât din istoria noastră a fost marcată de discriminare”.

O lungă călătorie

Piesa începe sarcastic. Trupa lui Lindy Larsson, Bob Bob, interpretează iar și iar cântece aparent amuzante. Dar râsul îți stă în gât și face loc unei anxietăți groaznice - când Lindy Larsson povestește cum romii din Suedia au fost declarați colectiv debili de biologii rasiști; când descrie teribilul antițiganism al laureatelor Nobel Selma Lagerlöf sau Alva Myrdal; când recită nebunia rasială din Chandala lui Strindberg; când, în sfârșit, spune povestea tatălui său.

În Suedia, Chandala a primit anul trecut Premiul Criticii, probabil cea mai importantă distincție pentru teatru din țară. Multe celebrități, inclusiv prințesa moștenitoare Victoria, au văzut piesa și, după cum explică Lindy Larsson, au fost foarte emoționate. Ceea ce îl mulțumește cel mai mult însă este că mulți romi au venit la spectacolele sale și, spre deosebire de trecut, au salutat faptul că le-a făcut auzită povestea în Suedia. „Așa cum a existat cândva în Statele Unite o mișcare a negrilor pentru drepturi civile”, spune Lindy Larsson, „acum, multe decenii mai târziu, noi, în Suedia, începem o mișcare pentru drepturi civile ai cărei militanți spun cu mândrie că sunt romi”.

Lindy Larsson și soțul său Stefan stau în micul lor apartament din Berlin. Pe masă se află un exemplar din tulburătoarea Chandala a lui Strindberg. La un moment dat, Lindy Larsson spune despre propria sa piesă: "A fost o călătorie lungă. Și poate cel mai important lucru pe care l-am făcut în viața mea până acum". Se oprește o clipă. Apoi spune: "Dar până la urmă nu vreau să mă mai uit la toată această nebunie rasistă. Este important pentru mine să mă concentrez pe noi, romii, pe istoria noastră. Fac ceva pentru vizibilitatea și încurajarea noastră. Existăm. Și spunem povești despre noi”.