Spuneați că Revoluția din decembrie ‘89 a început de la marginalii scăpați sub radarul Securității care ignora potențialul “gloatei” de a se revolta masiv. Cum a fost posibil?

În ghetourile muncitorești a început rumoarea la sfârșitul anilor ’70. Nu era ceva tangibil. O nemulţumire care plutea în aer şi care avea mai multe cauze, nu neapărat ideologice.

Eu am avut acces la această lume “ascunsă” când am dat peste cazul “Bradul”, o serie de crime petrecute la Poiana Braşov în 1971-1973. Implicaţiile respectivului caz sunt uimitoare, iar iţele acestei anchete, care în mod normal ar fi trebuit să fie una criminală, se împletesc într-un mix  care implică vârfurile Securităţii (Doicaru, Pacepa, Stănescu, care era şeful CSS), pe Nicolae Ceauşescu personal, lumea interlopă a anilor 70’ şi zona această „ascunsă” a societăţii, marginalii, cum i-am numit.

Citind miile de pagini ale anchetei, care a împins Securitatea să scotocească în această zonă până atunci necunoscută pentru ea, nu mi-a venit să cred ce se afla sub pojghița de ”normalitate socialistă” pe care o ştim noi din mainstream-ul istoric şi pe care regimul o clama.

Dacă Securitatea ar fi avut nişte analişti cât de cât inteligenţi, după cazul ”Bradul” ar fi trebuit să se ia cu mâinile de cap, să arunce tonele de dosare şi să se apuce de treabă.

Adică?

Ameninţarea principală la adresa regimului nu erau foştii legionari (din care majoritatea fuseseră deja loializaţi şi lucrau pentru naţionalismul ceauşist) sau ”descendenţii” fostelor partide, ci chiar cei pe care regimul îi considera loiali: cei născuţi şi crescuţi în comunism. Ironia supremă, dacă vreţi: produsele regimului urau regimul.

Lumea de sub ”radar” era de speriat: infracţionalitate generalizată, violenţă extremă, o sexualitate debordantă şi o promiscuitate demnă de ”Occidentul decadent” (ca o consecinţă directă a politicii oficiale de reprimare a sexualităţii), zone întregi ale societăţii care mimau viaţa ”normală” şi se refugiau în alcool.

Avorturi, bătăi, crime, violuri, alcoolism generalizat, o lume în care violenţa era rutină. Nu vorbesc aici de cazuri izolate, ci de mii şi mii de oameni care trăiau aşa în ghetourile comuniste.

Erau diferiţi ca educaţie, ca statut social sau trecut, dar erau legaţi între ei de un fir invizibil: ostilitatea faţă de absolut orice simboliza regimul, propaganda, autoritatea.

Culmea, chiar regimul îi adunase şi îi pusese împreună pe aceşti oameni prin politica lui locativă şi în ambiţia prostească de a ”nivela” societatea şi a-i impune o viaţă standard.

Securitatea nu se ocupa de această zonă, care tradiţional era de competenţa Miliţiei.

Dar Miliţia era depăşită, coruptă, plină de imbecili şi preocupată exclusiv ca lucrurile să nu iasă de sub preş, ca să nu aibă ea probleme. Să nu îi certe şefii.

Nici Securitatea nu a înţeles mare lucru când „a ridicat colţul covorului”. Dar repet, dacă ar fi fost inteligenţi, ar fi trebuit să se sperie încă din anii 70’, pentru că acolo erau embrionii unei alte lumi, una care era în cea mai directă competiţie cu regimul.

Competiţia pentru supravieţuire.

Acolo nu se scriau sofisme şi ”şopârle” la Europa Liberă, ci se spărgeau capete, se distrugea, se fura. Sper să reuşesc să scriu o carte despre cazul „Bradul”, care este o frescă incredibilă a anilor ’70.

Sunt convins că citind-o nimeni nu se va mai uita la acea perioadă la fel cum o face astăzi şi cred că e o poveste care merită spusă. Ca să mai echilibrăm puţin “istoria-slogan”, care ni s-a livrat sub formă de activism în ultimii 30 de ani.

Revenind la rumoarea la finalul anilor’80…

…. a devenit din ce în ce mai puternică spre sfârșitul anilor ’80, ca o consecinţă directă a înrăutăţirii condiţiilor de trai. 

Muncitorii s-au revoltat pentru că nu aveau bani, căldură, lumină, nu găseau nimic în magazinele alimentare. Plecau cu noaptea în cap la fabrică, în autobuze supraaglomerate în care ploua sau ningea, stăteau degeaba sau se apucau de băut în secţiile neîncălzite.

Beţii în fabrici?

Erau frecvente, în ciuda măsurilor draconice. Apoi, se întorceau să umble după mâncare, fără şanse, căci ce se mai găsea se epuiza la primele ore, iar dacă nu aveai rude în vârstă, copii sau vecini care să stea la coadă pentru tine, erai terminat.

Cel mai adesea ajungeau cu sacoşele goale şi fără bani acasă, unde îi aştepta familia.

Începeau discuţiile, certurile interminabile pe bani şi mâncare, care degenerau adesea în bătăi. Totul pe întuneric, căci lumina se oprea regulat, fără căldură sau apă caldă, fără gaz. Imposibil de rezistat la acest ritm de viaţă zi după zi. Abrutizarea era o consecinţă firească. Ura mocnită se aduna zi după zi.

Securitatea s-a străduit să controleze fabricile, dar ce se întâmpla în cartiere nu mai era controlabil.

În 1989 eram în Timișoara. Platformele muncitorești nu au ieșit din prima zi. Între 16 și 20 decembrie se ieșea noaptea dezorganizat, se trăgea, dar abia pe 20, dacă nu mă înșel, au ieșit într-adevăr, cu un vuiet de cutremur, la propriu, muncitorii de pe platforme.

Cei care au participat în primele rânduri erau majoritatea covârşitoare muncitori, o spun rapoartele Securităţii, care pe 18 decembrie a centralizat situaţia arestaţilor.

Dintre cei aproape 1.000 de arestaţi în perioada 15-17 decembrie, mai mult de jumătate erau muncitori. Ceea ce, vă imaginaţi, a provocat o mare nemulţumire lui Vlad, care nu se putea duce la Ceauşescu cu aşa ceva.

Dar raportul există, cifrele sunt cunoscute.

Într-adevăr muncitorii nu au ieșit cu fabrica, ci pe cont propriu, individual. După Brașov, fabricile au început să fie controlate cu mulți infiltrați pentru că acolo considera Securitatea că se putea forma o masă.

Ceea ce era corect, dar, cum spuneam, cum să îi controlezi acasă? Locuiau în aceleaşi zone ale oraşului, familiile se cunoşteau, copiii crescuseră împreună. Dacă se ducea unul, se duceau şi ceilalţi.

În plus, crescuse o generație de oameni tineri care nu mai putea fi controlată la fel. Tinerii muncitori, cei pe care regimul se baza să “continue construirea socialismului”. Exact ei nu mai voiau să continue nimic. Au ieşit în stradă, cu prima ocazie pe care au avut-o.

Dar când au ieșit de pe platforme chiar nu au mai avut ce face, au retras tancurile de pe stradă.

Citiți articolul integral AICI.