În 2026 Luminița Țâcu a montat trei spectacole de teatru documentar la Chișinău, bazat pe cercetări minuțioase în arhive, în colecții de presă, și pe discuții cu protagoniști și martori ai unor evenimente pe care le-a reflectat în scenă.  

„Noaptea scrisă cu roșu”, la Teatrul Fără Nume, reconstituie istoria a două tinere care au avut curajul nebun în 1970, sub ocupație sovietică, să umple într-o noapte pereții mai multor clădiri din Chișinău cu lozinci antisovietice. S-a întâmplat după turneul formației „Mondial” din România, care susținuse în vara aceluiași an două concerte la Teatrul de Vară din capitala RSS Moldovenești. A fost un eveniment electrizant pentru tineretul basarabean și un șoc pentru regimul comunist.  

Mono-spectacolul „Oameni care dispar”, la Teatrul Național „Mihai Eminescu” (TNME), este consacrat memoriei jurnalistei și opozantei ruse Anna Politkovskaia, asasinată în liftul din casa ei, la 7 octombrie 2006, de ziua de naștere a lui Putin.

„Uncovered”, montat tot la TNME, este inspirat din activitatea jurnaliștilor de investigație din Republica Moldova – o propunere venită din partea redacției „CU SENS”.  

Toate cele trei spectacole se joacă în actuala stagiune teatrală, inclusiv în luna noiembrie. Interviul pe care ni l-a acordat  Luminiței Țâcu sperăm să fie un bun ghid explicativ și o invitație la întâlnirea cu arta angajată în lupta pentru valori umane în timpuri primejdioase.

„Alegerile nu întotdeauna ne aparțin”

DW: Dragă Luminița Țâcu, ești unul din cei mai apreciați regizori de teatru din Moldova, cu o predilecție specială pentru teatrul documentar. Ce implică această pasiune?

Luminița Țâcu: Implică dorința și cred că și curajul de a depăși anumite canoane. Mă gândesc la cât de departe merg unii creatori de peste hotare, ale căror spectacole le văd și le admir. Sunt sigură că își asumă niște riscuri. Nu știu în ce măsură fac și eu asta, dar sunt fidelă, deocamdată, acestei idei. Am noroc de oameni care mă susțin - directori de teatru care acceptă producțiile mele și echipa de actori cu care lucrez. Mi-e dor de dramaturgia psihologică, pentru că de fapt în dramaturgia psihologică se măsoară talentul actoricesc, de aceea toți actorii vor să joace un Cehov, un Ibsen, un O’Neill, acolo e „pâine curată” actoricească. Avem prea puțină dramaturgie psihologică pe scenele noastre.

Spui că îți este dor dramaturgia psihologică, dar teatrul documentar aparent desfide, ignoră toată psihologia asta pentru că riscă să se înfunde în subteranele conștiinței și să rateze mesajul pe care vrea să-l transmită... De ce faci teatru documentar? E o chemare pe care o simți în lumea în care trăim, bântuită de atâtea cataclisme?

Nu știu dacă e o chemare, de fiecare dată mă gândesc că alegerile nu întotdeauna ne aparțin. Așa s-a întâmplat și în această stagiune cu niște proiecte pe care nu neapărat le-am gândit din start. A fost un proces firesc de căutări, începând cu spectacolul „Patimile după Iov”, după romanul lui Val Butnaru, pe care l-am montat la TNME, spectacol care derivă din formula teatrului documentar. Și celelalte proiecte s-au ținut lanț, au venit dintr-o necesitate, din dorința mea de a mă implica civic.

Cred că acum, mai mult ca niciodată, oamenii de teatru ar trebui să participe la reconstrucția noastră identitară, ca națiune, ca societate, ca individ. Pentru mine adevărata artă se naște din viață, nu am fost niciodată creatorul care m-am scăldat în arta de dragul artei. Chiar și în spectacolele documentare eu caut viața spiritului uman. Așa s-a întâmplat și în „Noaptea scrisă cu roșu”, și în „Oameni care dispar”, așa a fost și la „Uncovered”. Sunt spectacole inspirate din cazuri reale, care însă depășesc anumite convenții. E modalitatea mea de a mă adresa publicului, fără a-mi trăda principiile de creație.

„Spectacolul documentar nu trebuie să fie rigid”

Cum transformi documentul, faptul de viață în act artistic, pentru că spectatorul vine totuși la un spectacol chiar dacă e unul de teatru documentar?

Un lucru important în teatru este emoția, dacă știi s-o dirijezi. Întotdeauna am mizat pe sensibilitatea și emoția actorilor și a actrițelor. Pe de altă parte, un capitol esențial și important în școala de teatru este atenția. Dacă suntem mai atenți în viață, vom descoperi arta peste tot în jurul nostru. Marea enigmă sau marea magie stă în unghiul din care privești lucrurile. Și atunci frumusețea, teatralitatea apare fără să o forțezi, fără să o construiești în mod deliberat. Mulți spectatori mi-au zis că nu se așteptau să vadă spectacole documentare care să fie și frumoase. E o prejudecată să se creadă că spectacolul documentar trebuie să fie neapărat rigid.

Despre „Noaptea scrisă cu roșu”

Cum ai descoperit acest subiect? Circulau mai multe legende despre concertul „Mondialului” din anii ‘70 de la Chișinău, despre entuziasmul pe care l-a provocat printre tinerii basarabeni, dar despre fetele care au scris pe ziduri chiar nu știam nimic. Spectacolul tău e un act de recuperare a memoriei și un act de dreptate pentru aceste fete, azi femei, care au avut un curaj absolut incredibil.

Auzisem și eu la nivel de zvon, când eram încă pe băncile facultății, că o actriță de la teatrul „Luceafărul” scrisese niște lozinci antisovietice și a plătit scump pentru asta. Mai târziu, lucrând la un spectacol despre actrița Constanța Târțău, pe baza unui volum al Antoninei Sârbu, mi-a revenit probabil din subconștient această istorie. Am început să caut și am găsit interviuri cu cele două eroine, Lilia Neagu și Asea Andruh (actrița de mai târziu). Apoi lucrurile s-au împletit firesc.

Eu sunt și profesoară la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, și căutam material pentru două masterande ale mele, Mihaela Popescu și Cătălina Lungu. Fixasem o întâlnire cu ele. Însă după o noapte nedormită și după textele citite despre turneul formației „Mondial” și interviurile cu Lilia Neagu și Asea Andruh, știam că voi veni cu altceva la acea repetiție. Le-am spus masterandelor mele că schimbăm subiectul, că aș dori să lucrăm cu acest material, și au fost foarte impresionate.

Am înțeles lucrând la acest spectacol ce înseamnă să deschizi arhivele. E un domeniu care ar trebuie să ne intereseze, mai ales acum când au fost desecretizate. Pornind de la arhive, teatrul știe să scoată la lumină anumite teme istorice sau sociale într-o manieră mult mai accesibilă, pentru că ajunge nu numai la conștiința, ci și la inima spectatorului.

Conștiința poate fi pusă uneori între paranteze, poate fi anesteziată prin tot felul de compromisuri, dar emoția nu o poți evacua, emoția vorbește chiar și atunci când îți astupi urechile și îți acoperi ochii.

Ambele femei au fost anchetate sever de KGB. Asea Andruh era minoră, elevă la Liceul „Gh. Asachi” – pe atunci Școala nr. 1 din Chișinău. Lilia Neagu, care era studentă la Colegiul de Medicină, a fost judecată și închisă într-o colonie pentru femei. Mă gândesc că poate și spectacolul nostru a avut o contribuție la decorarea celor două eroine cu „Ordinul Republicii” de către președinta Maia Sandu.

"Să cunoaștem prețul adevărului”

Spectacolul „Uncovered” ne readuce în epoca independenței, trecută prin ochiul jurnalismului de investigație, o istorie cu scandaluri, crime, deturnări de fonduri, batjocură față de oameni.

Mi-a plăcut foarte mult să descopăr lumea jurnalismului de investigație. Mi se pare un teren foarte apropiat nouă, oamenilor de teatru, pentru că și noi investigăm dramaturgia, meandrele unor psihologii, uneori suntem ca niște detectivi, exact ca jurnaliștii de investigație, și de multe ori rămânem tot ca ei, „sub acoperire”, ca să nu deranjăm prea tare lumea autorului sau viața personajelor. Când lucrez la spectacolele de teatru documentar colectez foarte multe interviuri, mărturii, informații și foarte multe rămân în afara spectacolului. Or documentul înseamnă nu doar hârtia, înseamnă și omul, înseamnă cuvântul pe care-l rostește.

Absolut tulburătoare este secvența cu Diana Decuseară care o joacă pe ziarista care fost victima unui atentat, în 2004, pe vremea regimului Voronin, și a trebuit să emigreze pentru a-și salva viața. Diana Decuseară își rostește monologul în fața unui telefon proiectat în spatele scenei și mă gândesc că acest prim-plan bulversant e o mare provocare, un exercițiu dificil pentru un actor, pentru că ce am văzut era o suferință reală,  lacrimile ei erau reale, rictusul gurii, tremurul vocii...

Sunt emoții cu care actorilor le place foarte mult să lucreze. Eu țin mult la această scenă, pentru că e investigația noastră, noi suntem primii oameni cărora jurnalista agresată și-a deschis sufletul, a rupt tăcerea. Eu mă gândeam să pre-filmez această scenă, nu să se deruleze pe viu această imagine video. Or actrița a insistat să o facă anume așa, a fost alegerea ei. E ceva cu care actorii se mândresc că pot face, le place să se scalde în această stihie a emoțiilor. Ceea ce bineînțeles nu este foarte ușor.

„E un act de virtuozitate artistică și actoricească.”

Eu mă bucur pentru acești actori experimentați, Alexandru Pleșca și Diana Decuseară, care nu obosesc niciodată. Ceilalți actori, mai tineri – Cătălina Varaniță, Nicu Ciumașu și Renata Țurcan – sunt la prima experiență într-un proiect de teatru documentar, dar au muncit cu multă curiozitate și dăruire... E foarte important să facem vizibilă munca jurnaliștilor de investigație și să înțelegem cât costă uneori adevărul, cât plătește societatea pentru un adevăr care nu e spus și cât plătesc jurnaliștii pentru adevărul pe care îl spun.

Atunci când structurile statului, care trebuie să servească  democrația și cetățeanul, au dat faliment, mai rămâne o speranță: jurnaliștii de investigație, oameni care își fac munca dintr-un fel de legământ personal față de adevăr.

„Uncovered” e o mărturisire de dragoste față de jurnaliștii de investigație. Mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi spus „Nu” acestei propuneri? Redacția „CU SENS” m-a prins într-un moment fierbinte, lucram la „Oameni care dispar” și eram acaparată de personalitatea Annei Politkovskaia, în care am descoperit un model de luptătoare, o ființă care prin profesia ei și prin felul ei de a fi a putut să tulbure un imperiu. Și mă gândeam: oare avem noi asemenea luptători? Și exact când îmi puneam această întrebare a venit și răspunsul de la această cunoscută echipă de investigație jurnalistică. Am muncit foarte intens la acest proiect și am simțit nevoia să le spun actorilor mei că-i iubesc, pentru că n-aș fi însemnat nimic fără ei. Am fost și eu actriță, dar nu mai fac de mult actorie, din 2009. Eu stau bine în fotoliul de regizor.

Tu ai trecut de partea cealaltă.

Am trecut de partea cealaltă, mă simt împăcată. E drept că sunt mari chinurile în munca de creație, dar ce-am fi noi fără ele? Sunt chinuri care dau valoare profesiei.