Încă de la debutul său în politică, Vujanovic a fost permanent eclipsat politic de o personalitate puternică: Milo Djukanovic. Djukanovic, a cărui retragere din viaţa politică părea definitivă, s-a reîntors în calitate de prim-ministru.

În 1993, juristul Vujanovic a fost învestit în funcţia de ministru al Jusţiei, iar doi ani mai târziu devenea ministru de Interne. Instinctul de politician versat al lui Vujanovici a fost confirmat în 1997. Odată cu declanşarea fricţiunilor politice din interiorul partidului de guvernământ, Vujanovic a mizat pe Djukanovic, preşedinte la acea vreme. O decizie inspirată, care l-a propulsat pe Vujanovic în funcţia de prim-ministru.

De atunci, alternanţa la putere în Muntenegru se desfăşoară după logica rotaţiei. Din punct de vedere politic, Djukanovic şi Jukanovic păreau a fi distribuiti în două roluri principale: cel de preşedinte, respectiv cel de premier. Mai precis, în timpul preşedinţiei lui Djukanovic, şeful guvernului a fost Jukanovic. Apoi, odată devenit preşedinte Jukanovic, locul vacant de prim-ministru a fost ocupat de fostul preşedinte.

Perseverenţa lui Jukanovic nu a rămas nerecompensată nici în anul 2003, când, după trei încercări, acesta devine preşedinte. Coordonatele politice ale noului preşedinte au rămas însă constante. Jukanovici a urmărit distanţarea de Belgrad şi apropierea de Bruxelles.

“Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru ca Muntenegru să devină membră a Uniunii Europene, chiar dacă ştiu că este vorba de un proces de durată.” – declara Jukanovic.

Nu doar Uniunea Europeana reprezintă un ţel major pentru Jukanovic, ci şi aderarea la NATO, un deziderat pus în pericol de probleme încă nesoluţionate, precum corupţia sau problemele economice în domeniul energetic.