S-a întâmplat datorită inițiativei unei comunități de voluntare, care a relocat aici mame singure, victime ale violenței domestice, împreună cu copiii lor. Astfel, s-a format o comunitate de femei puternice.

Comunitatea „Ask a Mom” este formată dintr-un grup de mămici care ajută alte femei aflate în dificultate, oferindu-le sprijin concret: haine, alimente și locuințe.

În urmă cu aproximativ trei ani, Cristina Mastac Comerzan, una dintre voluntarele „Ask a Mom” implicate în susținerea mamelor aflate în dificultate, a întâlnit-o pe cea care avea să devină prima dintre cele 14 femei salvate și ajutate. Cineva din satul Zolotievca oferea o casă pur și simplu, fără niciun ban, doar ca cineva să aibă grijă de ea.

Într-una dintre vizitele la acea mămică, după ce o cazase în căsuță, mașina Cristinei a rămas blocată într-un șanț din fața porții, iar cel care a venit să o ajute era chiar primarul.

Primarul știa de familia nou-venită în sat și i-a spus că locuința în care stătea acea mămică era de vânzare și că în sat mai erau câteva case disponibile. Localitatea este gazificată, are școală și grădiniță funcționale, fântâni cu apă potabilă și, cel mai important, case la prețuri accesibile - de 3–4 mii de euro.

Zolotievca era în pericol de dispariție din cauza depopulării, majoritatea locuitorilor fiind în vârstă.

Așa că, atunci când o altă mămică, victimă a violenței domestice, avea nevoie urgentă de relocare, comunitatea mamelor voluntare i-a cumpărat o casă în Zolotievca.

Toate mamele relocate sunt victime ale violenței domestice, provenind din diferite raioane ale țării.

Cu cât mai multe case erau scoase la vânzare, cu atât comunitatea creștea. Până în prezent, au fost cumpărate 14 case în Zolotievca. Fiind aproape una de alta, femeile se ajută între ele, iar faptul că locuiesc în același sat facilitează munca voluntarilor, care le pot vizita mai ușor și le pot oferi sprijin.

Atunci când li s-a spus că vor fi mutate într-o căsuță, femeile - unele cu 4, 5, 6 sau chiar 7 copii - nu au întrebat în ce stare sunt locuințele sau ce condiții vor avea. Singura lor dorință era să fie în siguranță, departe de agresori.

Sprijin local și locuri de muncă pentru mame

Valentina Roșca este cea de-a 14-a mamă ajunsă în sat. Are 38 de ani și este mama a cinci copii. După două divorțuri și abuzuri din partea celui de-al doilea soț, a ajuns într-un centru maternal.

Inițial, a fost plasată într-o locuință temporară. În urmă cu două luni, a aflat că s-a găsit o căsuță pentru ea și că grupul de mame voluntare i-o va cumpăra.

A fost să o vadă, dar numai pe exterior, pentru că nu aveau cheile. Valentinei i-a plăcut căsuța, deși era evident că era mult de muncă pentru a o face locuibilă.

Pentru că i s-a spus că aceasta va fi locuința ei, a venit și a făcut curat în grădină. Nu o interesa cum este în interior și ce va găsi acolo - era mulțumită cu orice, își dorea doar un acoperiș deasupra capului.

Primarul s-a oferit să o ajute cu tot ce are nevoie, inclusiv cu un loc de muncă la școală, pentru a o ajuta să se pună pe picioare. Rămăsese doar să se găsească banii și să fie semnate actele.

După ce a semnat actele pe casă, Valentina a venit și a descuiat casa pentru prima dată, apucându-se de curățenie.

Am găsit-o cu mopul în mână. Podeaua proaspăt spălată era încă udă. Trei dintre copii, cu vârste între 11 și 15 ani, tot intrau și ieșeau din casă.

„Am emoții foarte mari. Îmi dau lacrimile. Am crescut foarte greu copiii. Nici nu vreau să-mi amintesc prin ce greutăți am trecut. De când am intrat în această căsuță, mă gândesc și îmi tot repet în gând: „Doamne, oare chiar este real? Chiar am ajuns la etapa asta din viață, să am căsuța mea?”

Încă nu am dormit aici (reportaj realizat la sfârșitul lunii iulie - n.red.), dar sper ca în vreo trei zile să termin curățenia, să aștern paturile și pun covoare pe jos și să dorm aici, în căsuța mea. Este micuță, dar îmi place foarte mult și o să am grijă de ea. De trei ani, casa nici măcar nu a fost descuiată.

Când am intrat ieri aici, era mult colb, păianjeni pe pod, pe geamuri și pereți! Am măturat, am șters pereții și podeaua. Treptat, o să fac să fie totul frumos”.

Căsuța are două camere, o bucătărie și un mic coridoraș.

„Când am semnat actele, nici nu știam cum să reacționez la ce mi se întâmplă. Când am ieșit cu actele în mână, m-au podidit emoțiile. Am venit la mica mea casă și știu că încep să îmi creez o nouă viață. Nu mă mai tem că cineva o să mă dea afară și o să rămân pe drumuri. Nu voi mai trăi niciodată acele frici pe care le-am avut odată”.

Valentina spune că cea mai mare frică a ei era că îi vor lua copiii. I-a crescut mai mult singură pe cei cinci copii. Muncea cu ziua pe deal pentru a câștiga câțiva bănuți de pâine și ceai.

Era nevoită să îi lase acasă fără supraveghere, iar asistenta socială îi spunea că, dacă îi mai lasă singuri, riscă să-i fie luați. „Era foarte greu, pentru că toate responsabilitățile legate de creșterea lor cădeau doar pe umerii mei. Acum mă întreb singură: „Oare mai am putere să merg mai departe?”.

Viață simplă, dar în liniște

Casa nu este chiar goală. Fostul proprietar a lăsat câteva lucruri. Deși sunt vechi, Valentina le curăță, le spală și spune că, pentru început, îi vor prinde bine.

În bucătăria mică este un dulăpior, o măsuță, o sobă și un singur scaun fără spătar. Deși mică și aproape goală, încăperea este deja curățată de praf și pânze de păianjen, iar Valentina își face planuri despre cum o va amenaja.

„O să dau cu vopsea, o să pun un covoraș, o măsuță și câteva scăunele pentru noi toți și o să fie frumos”.

În camera mică abia au încăput trei paturi. Sunt vechi, din metal, cu saltele uzate din vată. O măsuță mică, la fel foarte veche, dar vopsită, desparte camera de patul de la fereastră, de sub icoana din ungher, rămasă de la fostul proprietar.

La fel de vechi și îngust. Becul mic abia luminează, dar Valentina e fericită.

În coridor este un frigider vechi, îngălbenit de ani. „Nu o să-l arunc. Poate o să aibă nevoie vreo mamă ajunsă, la fel ca mine, care să o ia de la zero și care nu are nimic al ei”.

În cealaltă cameră, puțin mai mare, sunt două dulapuri goale. Pe perete a rămas covorul moldovenesc de la vechii proprietari. Pe unul din paturile vechi cu corlate metalice se află o plapumă uzată și o pernă.

Pe masa din colț stau un televizor cu tub și o mașină de cusut. Toate lucrurile sunt vechi, chiar și întrerupătoarele de la lumină sunt îngălbenite de ani.

Și totuși, Valentina spune că niciodată nu s-a simțit mai bogată. A adus cu sine doar vreo 10 icoane, pe care le-a aranjat pe unul din dulapuri.

Bucătăria de vară este plină cu veselă rămasă de la foștii proprietari: cratițe, fructiere, bidoane pentru murături, tacâmuri, farfurii – toate acoperite cu un strat gros de praf.

„O să spăl totul și o să pun frumușel la loc. Am mult de lucru, dar o să mă descurc”.

„Am găsit și un cuptor de pâine”, ne spune ea fericită și se îndreaptă spre o ușă pe care, cu mare greu, după ce trage cu putere de câteva ori, o deschide.

Intrăm într-o șură în care sunt poloboace, saltele vechi, o cadă ruginită și grămezi de alte lucruri puse claie peste grămadă.

Ca să ajungă până la cuptor, Valentina întinde mâinile în față pentru a da la o parte pânzele de păianjen, țesute în liniște ani întregi.

„Iată vedeți? Fix așa pânze erau și în casă. O să fac ordine și aici cât mai repede, pentru că nu am răbdare să coc plăcinte în cuptorul acesta”.

Cuptorul abia se zărește din cauza luminii slabe. Probabil va trebui reparat, dar Valentina este optimistă că va reuși, într-un final, să le coacă copiilor plăcinte în el.

Ne spune că are și o poiată pe care vrea să o umple cu găini și că își dorește tare o văcuță.

„Știu că, dacă ai o văcuță, indiferent de greutăți, copiii mereu o să aibă mâncare pe masă. Nu mă tem de muncă, chiar îmi place să lucrez. Totuși, vara asta nu mai reușesc să plantez multe în grădină, doar castraveți și roșii, dar la anul o să pun tot ce trebuie – și cartofi, și ceapă, și vinete, și ardei – ca să avem de toate”.

Casa Valentinei este chiar gard în gard cu școala, așa că pentru copii va fi și mai ușor.

Pe vecini nu îi cunoaște bine, doar s-au salutat. Chiar și așa, i-au spus că, dacă are nevoie de ceva, să apeleze la ei.

„Eu știu că de când am intrat în casa mea, nu-mi mai este frică. Prin atâtea greutăți am trecut, că acum nu mă mai sperie nimic. Știu că o să înfrunt orice. Abia aștept să aranjez căsuța și duminică să dormim aici cu copiii. Acasă la noi”.

Când o mămică este relocată în sat, locuiește temporar la una dintre femei până când casa cumpărată pentru ea este amenajată cu strictul necesar. Gătesc împreună, fac plăcinte și împart o ciorbă caldă.

Această solidaritate le-a unit și au devenit prietene foarte bune, botezându-și copiii una alteia. Copiii, de toate vârstele – de la bebeluși la adolescenți – s-au integrat rapid.

Multe dintre aceste mame au reușit să devină independente. Comunitatea mamelor voluntare le-a cumpărat vaci, le-a ajutat să se angajeze sau să își dezvolte mici activități economice.

Casele sunt fie în proprietatea mamelor, fie, în unele cazuri, înregistrate pe numele copiilor, astfel încât aceștia să fie protejați.

În ultimii trei ani, și-au găsit refugiul aici.

Datorită oamenilor care au donat bani, voluntarii au reușit să procure case pentru 14 mămici, iar încă una urmează să sosească săptămâna viitoare.

Toate mămicile au câte 5-7 copii. Aici, ele au început o viață nouă, la propriu.

De ce nu fug femeile de abuz? Pentru că nu au unde

„Oameni simpli, persoane fizice, companii – toți cei care simt nevoia de a contribui la salvarea acestor mame și la îmbunătățirea vieții lor – s-au implicat. Toate mamele sunt victime ale violenței domestice, care nu au avut unde fugi. Mulți întreabă de ce femeile rabdă și nu îl părăsesc pe abuzator? Pentru că nu au unde se duce și o fac abia atunci când li se oferă o șansă reală de salvare. 

Femeilor nu ar trebui să le fie frică. Pentru binele copiilor, trebuie să ia decizia și să o mențină până la capăt. Uneori, copiii – chiar dacă nu spun – arată totul. Trauma și suferința prin care trec lasă urme adânci. Am văzut copii cărora le era frică să vorbească, care tremurau când era vreun bărbat prin preajmă. Aici, odată cu mamele lor, se transformă și copiii. Văd cum sunt fericiți, liberi, fără teama că seara se întoarce acasă tatăl sau concubinul agresiv”, spune Cristina Mastac Comerzan.

Un sat trezit la viață

Majoritatea mamelor au 5-7 copii. În total, cele 14 mame relocate au adus cu ele aproximativ 70 de copii.

Școala din sat, care risca să fie închisă din lipsă de elevi, a fost salvată, ba chiar a intrat în reparație, cu fonduri alocate.

Mai mult, vor fi aduși și 40 de copii din satul vecin. Între timp, două dintre mame au născut câte un bebeluș, așa că și grădinița are acum mai mulți beneficiari.

Mulți dintre copiii mici au împlinit trei ani și pot merge la grădiniță, ceea ce le permite mamelor să lucreze.

Autoritățile locale au semnat un parteneriat cu o companie de mezeluri din zonă, iar un microbuz vine de trei ori pe zi ca să le transporte la locul de muncă și înapoi.

Unele mame lucrează de acasă, valorificând produse locale.

Povești despre curaj

Veronica este considerată un exemplu de curaj și voință. Are două vaci, cinci purcei și a fugit de acasă doar cu hainele de pe ea, după ce soțul a devenit violent și dependent de droguri.

De curând a început să învețe la școala de șoferi. Vrea permis de conducere. Deși nu are bani pentru o mașină, își dorește una, ca să poată vinde produsele lactate în Chișinău, unde prețurile sunt mai bune.

În prezent, femeile vin în capitală cu transportul public. Pentru a economisi, au decis să trimită doar una dintre ele cu marfa tuturor, prin rotație. O mașină le-ar ușura munca și le-ar economisi timp prețios.

Trauma copiilor

Elmira Pavalachi spune că, dacă nu ar fi fugit în acea seară de acasă doar cu hainele de pe ea și copiii în brațe, nu ar fi supraviețuit. Nu o interesa unde ajunge, voia doar să scape de violență. A spus că vrea să o ia de la zero, indiferent unde și cum, doar să fie în siguranță.

În aceeași noapte, voluntarii s-au organizat, au luat-o împreună cu copiii și au plasat-o într-o căsuță disponibilă. Copiii erau speriați, vădit afectați.

„Cum am fost salvată, așa salvez și eu”

Elmira are cinci copii – de 13, 11, 8, 6 și 4 ani – și locuiește în căsuța ei deja de trei ani.

„Aici mi-am găsit liniștea. Am găsit repede limbaj comun cu oamenii din sat. Încet-încet, îmi reconstruiesc viața. Important este că am liniște. Am devenit mai independentă, pot câștiga un ban care e doar al meu. Ceea ce mă liniștește cel mai tare este că, atunci când plouă sau ninge, deasupra copiilor mei este un acoperiș. Dorm mai liniștită știind că avem casa noastră”.

Ulterior, Elmira a oferit adăpost multor alte mămici ajunse în situația ei:

„Cum eu am fost salvată și primită, așa fac acum pentru alte mămici. Am primit la mine mame cu câte cinci copii. Acum este rândul meu să le ajut pe aceste femei”.

Elmira a descoperit și pasiunea pentru coacerea torturilor și, atunci când are din ce, le pregătește dulciuri copiilor.

Știind că au o locuință a lor, oricât de mică, aceste femei se simt împlinite și în siguranță. Faptul că au casele lor le oferă o perspectivă, iar satul în care au venit a renăscut, exact cum au renăscut acești copii și mamele lor.

Nadejda Cojocaru: „Liniștea copiilor mei e tot ce contează”

Nadejda Cojocaru a rezistat violențelor până în ziua în care soțul i-a rupt mâna unuia dintre băieți. A fugit cu patru copii.

Acum, gospodăria lor se află la intrarea în sat. De-a lungul curții este întinsă o funie cu rufe la uscat. Căsuța, veche și din lut, are un acoperiș din ardezie. Tencuiala de pe pereții exteriori este căzută, iar ușa din termopan stă larg deschisă, cu lutul căzut în jurul ramei.

Câțiva copii aleargă fericiți în jurul nostru, iar Nadejda scoate o cutiuță cu tămâie și o figurină cu un îngeraș pe care i le oferă, zâmbind, Cristinei – cea care a ajutat-o să o ia de la capăt.

Deși modestă ca aspect, casa este curată. Pereții sunt dați cu var, iar pe plită se vede un ceaun. Pe sobă, aliniate într-un rând, sunt câteva sticle cu produse de igienă. Tot aici este și o mașină de spălat.

În camera alăturată se află dormitorul – o canapea desfăcută, un fotoliu, un dulăpior alb cu un televizor deasupra, iar pe perete, un ceas în formă de inimă.

Anexa de la intrarea în casă este împărțită în două: într-una este bucătăria, cu un frigider, o masă și un aragaz pe care stă o farfurie cu câteva macaroane cu ceapă prăjită. În cealaltă parte nu este nimic – visează să construiască acolo o baie.

„Un acoperiș deasupra capului este esențial. Iarna facem focul în sobă și nu mai înghețăm. Dacă ai unde locui, poți prinde rădăcini și să îți reconstruiești viața. Încet facem reparație și, chiar dacă e o casă bătrânească, cu timpul, căsuța noastră va arăta bine”, spune Nadejda.

L-am întrebat pe băiatul mai mare ce-i place cel mai mult la sat. „Liniștea”, ne-a răspuns el.

„Am suferit și eu, și copiii. În sfârșit, aici ne-am găsit liniștea și am început o viață nouă. Căsuța este a noastră, este cumpărată. Copiii erau foarte stresați, acum însă sunt liniștiți. Nu e ușor să crești singură patru copii, dar cu ajutorul unor oameni cu suflet mare, reușim să mergem mai departe și să sperăm la un viitor mai bun”.

Căsuțele din Zolotievca s-au epuizat. Proiectul merge mai departe

Cum căsuțele din Zolotievca s-au epuizat, echipa a început extinderea proiectului în satul vecin.

„Comunitatea nu ar trebui să fie indiferentă. Dacă știm pe cineva care trece printr-o astfel de suferință, dar îi este frică să ceară ajutor, să nu rămânem indiferenți. Măcar cu un sfat, cu o mână întinsă – dar să nu fim nepăsători. Eu le văd acum pe aceste femei împlinite și de sine stătătoare. Ele sunt pe picioarele lor, merg la muncă, au planuri de viitor și vor să crească și mai mult. Din păcate, încă sunt multe femei și copii care suferă, iar noi ne orientăm și spre alte sate unde sunt case de vânzare. De exemplu, ultimele două case au fost deja achiziționate în alt sat”.

Toate aceste femei trăiesc acum în liniște, crescându-și copiii într-un mediu sigur și sănătos, departe de agresiune. Autoritățile cunosc situația fiecărei mame și sunt pregătite să intervină în cazuri de urgență.

Deși au existat tentative ale abuzatorilor de a le găsi, au renunțat repede, pentru că femeile nu mai depind de ei și nu mai pot fi șantajate. Nu a existat niciun caz în care vreunul dintre agresori să încerce sincer să-și repare greșelile sau să recâștige încrederea familiei.