Cadrul tratativelor nu s-a putut fixa din pricina obiecţiilor Austriei, care ţine să se adauge la obiectivul discuţiilor eventualitatea ca negocierile să nu se încheie cu aderarea Turciei cu drepturi depline, ci cu un parteneriat privilegiat între Uniunea Europeană şi Ankara. Rămâne de văzut dacă miniştrii de externe ai UE, care se întrunesc duminică în acest scop, vor reuşi să elimine acest obstacol. Altfel, toate etapele şi termenele cheie au şi fost planificate – poziţiile, şi revendicările comunitare au fost stabilite

Dacă negocierile oficiale de aderare a Turciei la Uniune vor debuta luni – şi nimeni nu ştie cu precizie dacă ultimele bariere vor putea fi înlăturate în ultima clipă – ele vor demara lent şi cu hopuri, întrucât europenii au şi înşfăcat frâna de mână. Negocierile, s-a stabilit la Bruxelles, pot fi suspendate oricând, dacă Uniunea constată că se încalcă serios principiile libertăţii, democraţiei şi ale statului de drept. Unde? În Turcia fireşte. Cadrul trativelor fusese formulat de cei 25 de ambasadori actuali ai Uniunii, în temeiul propunerilor Comisiei Europene, după luni de zile de consultări asidue, dar n-a putut fi adoptat din cauza obiecţiilor Vienei. Evaluîndu-l, Olli Rehn, comisarul pentru extindere a declarată că

„acest cadru oferă o bază solidă pentru negocieri de aderare pe cât de corecte pe atât de riguroase. E cadrul cel mai sever pe care l-am prezentat vreodată”, a precizat Rehn.

Controversat a rămas însă până la capăt ţelul negocierilor. Pentru a se ţine seama de toate îndoielile şi opoziţiile posibile s-a optat în favoarea unei formule elastice, potrivit căreia, deşi obiectivul comun al tratativelor e aderarea Turciei, finalul acestui proces rămîne deschis, neputîndu-i-se garanta deznodămîntul.

In ce-l priveşte, şeful diplomaţiei germane, Joschka Fischer, s-a pronunţat net în favoarea aderării Ankarei cu drepturi depline.

„Nu există nici un automatism. E vorba de un proces deschis, având totuşi un obiectiv clar şi nu ţeluri alternative”.

In cazul în care la capătul unui interval de un deceniu nu se va reuşi cooptarea cu drepturi depline a Turciei, ar rămâne să se găsească modalităţi de ancorare puternică a Ankarei în structurile europene – ceea ce ar corespunde în bună parte ideii unui parteneriat privilegiat, favorizată de Austria şi de creştin-democraţii germani. In finalul dezbaterilor maraton privind debutul negocierilor Franţa şi Austria impuseseră o trimitere la acordurile summitului european de la Copenhaga, din 1993, care stipulează că „un criteriu al aderării e capacitatea Uniunii Europene de a primi noi state membre”.

Douglas Alexander, ministrul britanic pentru afaceri europene, crede că ambele părţi îşi vor flexibiliza poziţiile. Potrivit lui, „va adera în cele din urmă o Turcie diferită de cea de astăzi, care a realizat oricum progrese extraordinare şi s-a angajat să continue reformele”.

Vor mai trebui adaptate şi armonizate totuşi instituţiile, bugetele şi legislaţiile, astfel încît UE să poată înghiţi un stat rămas economic în urmă, având 70 de milioane de locuitori. Cadrul stabilit prevede eventualitatea ca turcii să nu beneficieze pe termen lung de posibilitatea de-a circula şi de a munci liber în statele Uniunii. Probleme ridică şi recunoaşterea Ciprului de către Turcia, Ankara fiind obligată, conform UE, să transpună uniunea vamală cu statul insular, al cărui sud este elen, iar a cărui parte nordică, locuită de turci, e ocupată de militarii Ankarei. Rămân de încheiat 35 de capitole de negocieri şi unele state ale Uniunii au şi anunţat că vor organiza plebiscite în vederea ratificării aderării Turciei. Practic, fiecare stat membru al Uniunii va avea ca atare de 35 de ori posibilitatea de a bloca prin veto procesul integrării. Din unghiul Uniunii, aderarea Turciei ar constitui un demers de importanţă strategică ce-ar include un stat islamic, dar laic, în comunitatea de valori occidentală. Potrivit cancelarului german Schroeder, ancorarea apuseană a unei ţări islamice nefundamentaliste ar fi extrem de profitabilă din punctul de vedere al securităţii Germaniei.

Turcia, stat membru al NATO din 1952, doreşte aderarea în special din raţiuni economice. Integrarea ei, revendicată de Ankara de aproape o jumătate de veac ar schimba faţa bătrânului continent, devreme ce Turcia ar fi, după Germania, cel de-al doilea stat ca mărime al Uniunii Europene.