După patru ani de administraţie condusă de Barack Obama, situaţia la marginile occidentului a devenit mai precară decât oricând. Epuizaţi de războiul irakian, afgan şi antiislamist, americanii s-au retras. SUA sunt de ani de zile în declin şi par să nu mai aibă voinţa şi vigoarea necesară să apere acea parte a lumii îngenuncheate de tiranii care a năzuit spre libertatea şi prosperitatea occidentală în epoca degringoladei imperiului comunist.

Criza economică şi financiară prin care trece Europa a agravat situaţia creată de un deceniu de război anti-islamist. Mai nou, la o aruncătură de băţ de Rusia lui Putin, de Ucraina lui Ianukovici şi de Belarusul lui Alexander Lukaşenko în răsărit şi de islamiştii magrebini în sud, libertatea la periferia Uniunii Europene e mai vulnerabilă decât a fost vreodată.

Europenii de la frontierele Comunităţii se clatină şi stau să cadă în faţa dictatorilor, regimurilor autoritare, a mişcărilor extremiste, neocomuniste şi neofasciste şi a tentaţiei abandonării drumului complicat şi greu către democraţie.

Libertatea implică o responsabilitate pe care nu oricine e pregătit s-o ducă în spinare. Decât să porţi povara răspunderii pentru viaţa proprie şi pentru bunăstarea comunităţii într-un stat de drept în care separaţia puterilor e sacrosanctă, e infinit mai lesne să te laşi cumpărat de oligarhi, să le rămâi salariat şi propagandist obedient. Cu atât mai mult în vremi de criză.

E infinit mai confortabil să le permiţi marilor mafioţi, securişti şi turnători să-şi facă de cap decât să-ţi asumi misiunea riscantă a lustraţiei. Decât să insişti ca ANI, DNA şi DIICOT să le vină de hac incompatibililor, marilor corupţi şi hoţi şi decât să pui umărul la construcţia şi consolidarea  unei justiţii independente cu adevărat,  e net mai lesnicios să asculţi cântecele de sirene de la Antenele voiculesciene. Sau minciunile echivalente de la Vocea Rusiei.

În fond, putinizarea şi orbanizarea sunt fenomene la îndemâna oricărui stat trecut prin comunism, care n-a ajuns încă irevocabil şi definitiv în universul societăţilor deschise. Cucerirea libertăţii nu e, din nefericire,  ireversibilă. Anul de graţie 1989 are învăţ, dar şi dezvăţ. Democraţia, libertatea, statul de drept şi societăţile deschise asigură, pe lângă prosperitatea majorităţii, nu doar a elitei aflate la putere, şi demnitatea cetăţenilor. Dar această libertate se cere apărată zi de zi.

Drumul către aceste societăţi ai căror cetăţeni împărtăşesc în marea lor majoritate valori solid ancorate în conştiinţa colectivă, în care se respectă realmente drepturile omului, adevărul, dreptatea, libertatea este lung şi anevoios. Crizele, mai ales când sunt profunde şi prelungite, pot bloca accesul la aceste societăţi.

Ajunge să nu mişti un deget. Ajunge să nu te revolţi în faţa răului, să nu deschizi gura în faţa impertinenţei jurnalismului de gang, ajunge să caşti ochii şi urechile fără scârbă la elucubraţiile maşinăriei goebbelsiene de la unele televiziuni înregimentate, pentru a contribui la despărţirea de democraţie.

Fiindcă otrava inoculată zi de zi telespectatorilor care, ca şi romanii din epoca lui Juvenal se dau în vânt după pâinea şi circul cotidian, nu rămâne fără efect. Confuzia valorică întreţinută ani la rând în România a luat, sub impactul programului de austeritate, asemenea proporţii încât USL continuă, vai, în mod aiuritor, să se bucure de încrederea multor cetăţeni. 

Or, liderii ei au plagiat, au minţit, au izolat ţara, i-au şifonat imaginea externă, i-au distrus reputaţia, au atentat la separaţia puterilor şi la statul de drept.

Această uriaşă confuzie valorică, această răsturnare axiologică  nu e desigur, în primul rând, vina americanilor. Dimpotrivă, intervenţia lor şi a Comisiei Europene a salvat România din lovitura de stat. Şi nu din cauza SUA a încetat democratizarea Rusiei, iar Ungaria e în plin recul. Putin e la putere, la Moscova, de mai bine de 12 ani. Multă vreme l-a susţinut o majoritate covârşitoare a ruşilor, de peste 80 la sută. Nimeni nu ştie când îşi va putea regăsi Rusia vocaţia democratică.

Orbanizările şi putinizările nu pot avea loc decât dacă societăţile supuse acestor fenomene nu mai au anticorpii necesari coagulării unor opoziţii suficient de puternice spre a le apăra de ispita recăderii în autoritarism, ultranaţionalism şi totalitarism. Iar intrarea în funcţiune a acestor anticorpi depinde de existenţa unui consens valoric.

Iată prima misiune a unei opoziţii democratice: să repună pe picioare, prin mesaje riguroase, clare, coerente, un sistem de valori răsturnat de liderii certaţi cu democraţia autentică, de oligarhi, securişti, postcomunişti, naţionalişti, legionari şi legionaroizi. O construcţie democratică e grea. Dar şi mai grea e reconstrucţia, după un devastator seism dictatorial.