Va mai aduceti aminte de micuta croitoreasa chineza, cea care, dupa ce a invatat sa asculte si, mai apoi, sa citeasca din clasicii secolului XIX, in special din Balzac, a plecat in lume, disparand fara urma? Actiunea romanului usor autobiographic scris de Dai Sijie si publicat in anul 2000 incepe in plina revolutie culturala maoista. In finalul romanului, la aproape doua decenii mai tarziu, destinatia micutei croitorese chineze continua sa ramana un mister...

"Le-am vazut doar duminica – si pana in pranz. Merg cate doua-trei la brat. Le-am vazut dand telefon… si atat".

Ca majoritatea locuitorilor Bacaului, Laura s-a obisnuit cu prezenta comunitatii asiatice dar nu stie prea multe despre fetele care lucreaza la fabrica de confectii de pe platforma industriala situata la limita sudica a orasului. Acolo muncesc si tot acolo, in incinta atelierelor, au si caminul in care asteapta sa treaca vremea si sa stranga suficienti bani pentru a se intoarce acasa.

Foarte rar se intampla sa treaca de zidurile ca de Bastilie ce inconjoara fabrica si acest „acasa" de conjunctura – cat sa ajunga la cea mai apropiata piata, de unde isi cumpara cele necesare pentru un trai dus la limita subzistentei. Si chiar mai rar se intampla ca un ochi nepoftit sa poata privi spre interiorul micului Chinatown din inima provinciei Moldova.

Directorul firmei Wear Company, care a adus chinezoaicele la Bacau, Sorin Nicolescu, este nu doar reticent la a mai deschide poarta pentru jurnalisti. „Gata", imi spune la telefon, „gradina zoologica s-a inchis. Voi mai avea de spus ceva peste cateva saptamani, cand vor veni alte 500 de femei, tot din China".

Cinci sute care se adauga celor 120 ramase. Au fost mai multe, dar, la inceputul anului, 200 de angajate au fost intr-atat de nemultumite de diferenta dintre promisiunile primite la recrutarea din China si conditiile de la Bacau incat au navalit cu furculitele din cantina peste staff-ul Wear Company. In cele din urma au fost ajutate sa plece indarat, in subcontinentul de unde au plecat spre Romania pentru a munci intr-o meserie pe care romanii au refuzat-o.

Cornelia Barbu, directorul directiei Managementul Resurselor Umane din cadrul Inspectoratului Teritorial de Munca Bacau, povesteste ca administratia fabricii a incercat tot posibilul pentru a atrage muncitori si a putea face fata cantitatii semnificative de comenzi:

„Timp de un an de zile s-au tot dus la Bucuresti, la directia Politici forte de munca, la minister, ca sa gaseasca o solutie pentru aceasta criza. China a fost, probabil, singura tara in care au putut gasi un numar atat de mare de persoane. La ele in tara oricum nu castiga atat de bine cat castiga aici – in jur de 3-400 de euro".

Aceasta este suma care le ramane, dupa ce isi achita obligatiile catre firma de plasare a fortei de munca prin care, via Italia, au ajuns in Romania. Legislatia romaneasca prevede ca un strain poate primi permis de sedere si de munca doar in conditiile in care veniturile sale se ridica la cel putin trei salarii minime pe economie. Trei salarii minime pe economie reprezinta, la drept vorbind, o suma frumusica pentru Romania, cel putin in acel segment social traind la marginea somajului sau chiar de pe urma asistentei sociale. Insa munca, in fabricile de confectii, in care angajatul sta ore in sir nemiscat in fata masinii de cusut, nu este deloc comoda.

Cornelia Barbu: „Chiar cu riscul de a pierde somajul, femeile nu vor sa se faca confectionere".

Si ar mai fi un detaliu: randamentul difera. Croitoresele venite din China chiar muncesc in asa fel incat angajatorul sa isi permita sa le plateasca si sa se aleaga si cu un profit. Spre deosebire de localnice, pe umerii carora mai apasa si treburile casnice, femeile venite din Orientul Indepartat nu au alte probleme si lucreaza doar cu gandul ca intr-o zi se vor intoarce acasa.

Acasa se va intoarce si Bin Bai, acasa in orasul Zendu din provincia pe care, intr-o romana bunicica, spre deosebire de fetele de la Bacau, prefera sa o descrie decat s-o numeasca:

„Panda, ursul panda, acolo oras, eu sunt de acolo. Numai la noi are, panda nascuta la noi"

Bin Bai este unul dintre cele cateva mii de chinezi stabiliti la Bucuresti. Nu este comerciant, asa cum sunt cei mai multi ci, cum ii sta bine unui chinez, bucatar intr-un restaurant cu meniuri din tara sa. A venit, selectat de un patron chinez de restaurante si impins de posibilitatea de a castiga mult mai bine decat in tara sa.

„Am venit de patru ani in Romania, imi place aici dar sunt chinez si acolo este tara mea. Chiar daca in Bucuresti sunt multi chinezi, dupa o vreme am sa ma intorc inapoi, acasa. Oricum, aici am cunoscut mai mult romani, chinezii au afacerile lor, alte afaceri, si nu prea avem contacte".

Bin Bai, 26 de ani, bucatar si indragostit. De o romanca!