Mihaela Drăgan se află în lumina reflectoarelor. În această piesă, joacă rolul unei femei, pe nume Luna. Privirea ei se îndreaptă, încet, spre rândurile publicului. În afară de vocea sa, în sală nu se aude niciun sunet. Vorbește cu o voce fermă, hotărâtă, dar nu foarte tare.

"Timp de doi ani m-am gândit cum aș putea vorbi despre faptul că și femeile se comportă abuziv, fără ca asta să ne atragă și mai multă ură", spune Luna. "Ei bine, și noi suntem oameni. Nu ne mai infantilizați, suntem capabile de aceeași violență ca voi, bărbații. Numai că nu avem aceeași putere și influență. Și, în plus, mergem la terapie."

București, Teatrul Dramaturgilor Români: o scenă mică, dar frumoasă, în centrul capitalei României, unde prezintă piese regizori și actori cunoscuți, dar și realizatori de teatru de avangardă. În această seară, poate fi văzută o piesă a grupului de teatru bucureștean Giuvlipen. Este prima trupă de teatru feminist rom din lume. Numele - Giuvlipen - înseamnă "feminism" în limba romani, limba romilor. Piesa prezentată în această seară se numește "Trauma Kink". Este vorba despre kink, adică preferințe sexuale nenormative și traumă, despre legătura dintre plăcere și traversarea nepermisă a unor limite, despre hedonism și abuz, despre suferință, trezire, emancipare și opunere.

Nicio categorie anume

Piesa a fost scrisă de Mihaela Drăgan, în vârstă de 37 de ani. Aceasta a fondat în 2014 trupa de teatru Giuvlipen, împreună cu o prietenă, actrița și designera Zita Moldovan. După un deceniu, Giuvlipen, la fel ca însăși Mihaela Drăgan, sunt bine-cunoscute în România. Grupul de teatru a câștigat mai multe premii prestigioase în România și în străinătate, iar producțiile Giuvlipen ajung deseori pe primele pagini ale presei românești.

Giuvlipen nu intră în nicio categorie. Grupul nu face teatru mainstream. Producțiile lor îmbină teatrul clasic cu spectacolul, cu muzica, cu dansul și cu documentarul. Membrii Giuvlipen se consideră artiști și realizatori de teatru politic. Nu vor să fie văzuți ca un colectiv de activiști minoritari. Ei abordează rasismul și discriminarea împotriva romilor și a altor persoane. Dar nu numai. Vorbesc, de asemenea, despre ruptura dintre tradiție și nou, despre constrângerile din propriile comunități de romi, despre maturizare, despre a fi queer și despre sexualitate.

Fascinată de spectacolele bunicului

Neîncadrarea în nicio categorie este și povestea de viață a Mihaelei Drăgan. Ea provine din Cândești, un sat din județul Buzău. Părinții ei lucrau într-o rafinărie de petrol din apropierea portului Constanța, aflat la o jumătate de zi distanță cu mașina de satul ei. Prin urmare, ea a crescut mai mult cu bunicii.

Mihaela Drăgan spune că a știut întotdeauna că este romă, dar nu s-a confruntat în copilărie cu nicio poveste gravă de discriminare sau rasism. "Desigur, a existat această segregare tipică. Noi, romii, trăiam în partea cea mai proastă a satului", spune ea. "Dar noi nu eram dezavantajați la școală. Dacă învățai bine, atunci totul era bine. Poate pentru că noi, romii, trăiam aproape ca toți ceilalți. Părinții noștri aveau locuri de muncă, aproape fiecare familie avea o grădină mică, aproape toți copiii mergeau la școală. Nu au existat la noi incidente asemănătoare unui pogrom, ca în alte părți ale României, în anii ’90".

Bunicul ei era acordeonist și o ducea adesea la nunțile sau botezurile la care cânta. "Vedeam cum se îmbrăca în haine frumoase, cum părea dintr-o dată să devină o altă persoană, îi vedeam spectacolele și eram fascinată. Poate de aceea mi-am dorit întotdeauna să fiu actriță și am și devenit una", spune Mihaela Drăgan, zâmbind. "Îmi plăcea să recit poezii, duceam haine la școală, am chiulit pentru a construi o scenă și a face teatru, iar la un moment dat, profesorul meu nu mai știa ce să facă. Dar mi se părea că făceam ceva cool, mult mai cool decât orice lecție la școală."

Culoarea pielii prea închisă pentru Ofelia și Julieta

Mihaela Drăgan a avut prima experiență profundă cu rasismul la universitatea din Cluj, unde a studiat actoria. „Erau locuri pentru romi acolo la acea vreme, am aplicat și am fost acceptată”, spune ea. "De-a lungul timpului, auzeam peste tot că sunt acceptată doar pentru că sunt romă și fac parte dintr-o minoritate. După un an, m-am săturat, am plecat și am continuat să studiez la București."

La București, a studiat cu actrița și regizoarea Sanda Manu, o legendă a teatrului românesc. Dar și acolo a avut experiențe rasiste. "De exemplu, ea mi-a spus că nu voi putea juca niciodată roluri precum Ofelia sau Julieta din piesele lui Shakespeare "Hamlet" și "Romeo și Julieta" deoarece culoarea pielii mele era prea închisă. Și, în general, nu voi putea fi niciodată o actriță adevărată, pentru că „modul în care vorbesc și mă mișc este pur și simplu prea diferit".

În acea perioadă, Mihaela Drăgan a început să fie preocupată de originile ei. A urmat un curs de limba romani, la universitate. Unde a cunoscut și alți oameni ca ea. A co-fondat grupul de teatru Giuvlipen. Și a scris prima ei piesă, "Spune-le despre mine", în care este vorba despre viața femeilor rome între atitudinea rasistă a societății majoritare și conservatorismul patriarhal al multor comunități de romi. "M-am săturat să aud mereu acest discurs, că romii au nevoie doar de școală și atunci toate problemele se vor rezolva de la sine", spune Mihaela Drăgan. "În acea piesă am încercat să abordez realitățile complexe ale vieții femeilor rome, cum ar fi căsătoria minorilor, care se practică în unele comunități".

Critică socială în loc de rugăminți de acceptare

De atunci, Mihaela Drăgan a devenit una dintre cele mai creative și productive artiste rome de teatru din Europa. A scris sau a fost co-autoarea multor piese și a luat parte la producția lor. De exemplu, în piesa "Kali Tras" (Teama neagră), care este despre Porajmos, genocidul romilor din România, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mihaela Drăgan a jucat și în filme ale actriței și regizoarei franceze Fanny Ardant și ale regizorului român multipremiat Radu Jude. Și a apărut la Teatrul Gorki din Berlin în "Armata romilor", prima producție de teatru majoră din lume în care joacă numai actori romi.

Deși Mihaela Drăgan este acum o figură cunoscută în lumea teatrului din România, de multe ori nu se simte percepută așa cum și-ar dori. "Răspunsul la ceea ce facem la Giuvlipen este mixt", spune ea. "Suntem văzuți ca exotici, ca niște străini, nu suntem văzuți ca fiind egali cu mainstream-ul, primim multe comentarii de ură pe rețelele de socializare și suntem văzuți undeva într-un colț. Există, de asemenea, o parte a societății căreia îi place să vadă piese despre romii săraci, defavorizați și să verse lacrimi de crocodil după aceea. Dar nu vreau să fac un teatru care să transmită ’vă rog să ne acceptați’. Vreau să fac critică socială".

Iar pe viitor - unde se vede ca realizatoare de teatru în România, în Europa? Ce își dorește cel mai mult? Mihaela Drăgan stă puțin pe gânduri. Apoi spune: "În România, de exemplu, aproape că primesc doar oferte de a juca în filme ca vânzătoare romă de flori, sau ceva de genul ăsta. Refuz asta, nu joc roluri de genul ăsta. Mi-aș dori să reușesc pur și simplu să fiu recunoscută pentru valoarea mea artistică, indiferent de faptul că sunt romă. Dar încă nu a venit timpul pentru asta".