Departe de a fi o întrunire tipică a donatorilor chemaţi să pună umărul la reconstrucţia unei ţări distruse de război civil, conferinţa de la Paris a prietenilor Libiei s-a dovedit cu totul şi cu totul altceva decât o invitaţie la scos bani din buzunar.

Dimpotrivă, conferinţa, altfel spus, constituie semnalul de debut al unei competiţii în sens opus, în speţă al unei curse pentru obţinerea celor mai rentabile contracte din partea noilor potentaţi libieni.

Fiindcă, spre deosebire de alte ţări căzute pradă haosului, anarhiei sau războaielor civile, Libia e o ţară cât se poate de bogată, devreme ce dispune de rezerve ample de petrol.

În următoarele zile şi săptămâni se va decide bunăoară cine anume va deveni, pe viitor, în Europa, privilegiatul partener de afaceri al noii conduceri de la Tripoli.

În timp ce rebelii continuau să negocieze cu tribul lui Gaddafi la Sirte şi să-l caute şi în gaură de şarpe pe colonel, despre care joi se afirma că ar putea să se găsească la Bani Walid, la 150 de kilometri sud-est de capitala libiană Tripoli, pe vechiul continent izbucnea rivalitatea dintre Roma şi Paris.

Până de curând, italienii fuseseră principalii asociaţi de afaceri europeni ai Libiei, dar odată cu debarcarea lui Gaddafi, graţie intervenţiei umanitare anglo-franceze, situaţia s-a schimbat, iar Sarkozy are toate şansele să-l depăşească pe Berlusconi în tentativa de a-şi asigura cele mai profitabile contracte.   

Din complicata ecuaţie post-Gaddafi nu pot fi eliminate nici Rusia şi nici China comunistă. Admiţând, în fine, situaţia de fapt, Moscova şi Beijingul au dat semne că încep să renunţe la îndelungatul lor sprijin acordat regimului Gaddafi şi să recunoască noua conducere libiană. Cu obişnuitul ei aplomb, diplomaţia rusă le-a cerut însă noilor potentaţi să respecte mai vechile contracte dintre Moscova şi Tripoli.

La rândul ei, China comunistă a insistat joi asupra rolului „considerabil”al Consiliul Naţional de Tranziţie libian, semn că e pe cale să-şi schimbe oficial macazul în chestiunea recunoaşterii rebelilor ca reprezentanţi legitimi ai Libiei. Simultan, Beijingul şi-a vărsat oful, cerând  europenilor să nu profite „inechitabil” de reconstrucţia Libiei spre a-şi procura contracte rentabile.

Miza esenţială a întâlnirii de la Paris ar trebui să fie, desigur, tranziţia la democraţie a Libiei. Dar intervenţia umanitară occidentală, realizată la iniţiativa Parisului şi Londrei şi graţie eforturilor diplomatice şi militare franceze şi britanice, ridică probleme spinoase de drept internaţional şi provoacă iritări masive tuturor regimurilor autoritare.

Semn că nu s-a împăcat defel cu intervenţia anglo-franceză, Africa de Sud a refuzat de pildă să participe la  conferinţa de la Paris.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Ovidiu Suciu