Întreaga alocuțiune a șefei statului moldovean a fost concepută ca un comentariu pe marginea acestei dileme ce grevează evoluția post-sovietică a Basarabiei. Agresiunea Rusiei în Ucraina i-a adăugat un pandant dramatic, existențial. 

Am avut la Chișinău, pe timpul regimului comunist al lui Voronin, un prim-ministru pe nume Vasile Tarlev, cel mai longeviv dintre cei 26 care s-au perindat din 1991 încoace. Acesta s-a făcut faimos printr-o vorbă și printr-o faptă. Vorba i-a sunat așa: „Vreți limbă, dar nu vă gândiți ce-o să punem pe limbă?” Fapta: a urcat pe tractor, în 2007, dând startul demolării Stadionului Republican – odinioară principala arenă sportivă a Moldovei. Stadionul avea nevoie de o reparație capitală, dar în niciun caz să nu fie ras de pe fața pământului, lăsat pradă gunoaielor și bălăriilor. 

Azi, comuniștii și socialiștii varsă lacrimi de crocodil pe ruinele stadionului pe care tot ei l-au distrus fără să pună nimic în loc, și se împotrivesc trecerii acestui teren – transferat prin lege și hotărâri de Guvern – în proprietatea Ambasadei Statelor Unite, care urmează să-și ridice aici un nou sediu, amenajând și o zonă de agrement pentru locuitorii Chișinăului.

Roadele unei manipulări

„Vreți limbă sau pe limbă?” Iată manipularea cinică, menită să perpetueze starea de sărăcie și debusolare a moldovenilor. Minciuna nerușinată care a umplut buzunarele protipendadei neocomuniste și ale căpușelor mafiote, condamnând acest stat la subdezvoltare și supunere față de Rusia. Gândirea lucidă, spiritul critic al moldovenilor trebuia anesteziat, pentru a se da frâu liber fricii, resentimentelor, instinctelor primare, urii de clasă. 

Toate speciile de neo-bolșevici, perindate în 30 de ani la cârma Republicii Moldova, au căutat să substituie valorile naționale, procesul de democratizare și europenizare, cu „imperativul burții” sau al „limbii” – cuvânt tratat, în omonimia lui, nu ca mijloc de comunicare, de evoluție intelectuală, ci ca organ anatomic indispensabil procesului de ingurgitare fiziologică, fără ca „burta” moldoveanului să fie mai plină. Din contră.

Imediat după prăbușirea URSS, când penuria începea să cuprindă satele și orașele basarabene – fenomen cunoscut și de alte state ex-comuniste: se destrăma vechiul sistem economic centralizat, iar altul, concurențial, capitalist, n-avea cum să apară peste noapte –, acuzați erau scriitorii: „Voi, cu limba voastră latină, ați adus sărăcia în țară!” Acuzatorii nu făceau distincția între limbă și alfabet, pentru ei era totuna. 

Am asistat la nenumărate discuții și controverse pe acest subiect și trebuia să ai răbdare să le explici interlocutorilor tăi că scriitorii, intelectualii, cei care au inițiat Mișcarea de Eliberare Națională, sunt „copiii devorați” ai revoluției. Că nu au avut nimic de câștigat din punct de vedere material, sau ca poziție de putere, de pe urma căderii URSS-ului. Și-au câștigat, e-adevărat, ceva mult mai de preț: libertatea, dar un asemenea „trofeu” încă nu făcea parte din panoplia de valori a moldoveanului mediu statistic, el nu punea preț pe așa ceva. 

Le mai spuneam și altfel: „Dacă a fost atât de bun raiul sovietic, de ce n-a mai ținut? Puteau o mână de scriitori, care n-aveau ca armă decât cuvântul, să distrugă un ditamai imperiu nuclear, Uniunea Sovietică?”... (Până la urmă, tocmai cuvântul purtător de adevăr a demolat „imperiul răului”, dar nu făceam incursiuni cultural-teleologice în curtea din fața blocului). Argumentul meu – „dacă a fost atât de mare și grozavă țara sovietică, de ce n-a mai ținut?” – își făcea efectul. Unii se mai potoleau, încuviințau reținut. Alții dimpotrivă, se întărâtau și mai tare, dădeau vina pe Gorbaciov, pe americani, pe NATO, pe Margaret Thatcher (care-i enervase în ajun) ș.a.m.d.

A fost nevoie de scriitori, la sfârșitul anilor ‘80, în Basarabia, pentru că ei erau singurii care puteau așterne pe hârtie, coerent, inteligibil, niște obiective naționale. Noii stăpâni, instalați după dobândirea independenței, au însușit repede limbajul pseudodemocratic, așa încât n-au mai avut nevoie de intelectuali, aceștia puteau fi dați la o parte, cum s-a întâmplat și în România postdecembristă: „Pleacă ai noștri, vin ai noștri, disidenții mor ca proștii!”... 

Schimbarea discursului, redescoperirea „valorilor tari”

După 30 de ani de rătăciri, eșecuri, dezamăgiri, contemplând războiul din Ucraina și suportându-i consecințele indirecte, ne dăm seama că cea mai mare valoare a omului e libertatea care îți oferă șansa să-ți alegi calea, în afara unui dictat străin. De când cu războiul, începem să redescoperim lucrurile simple și perene totodată, să redefinim esențialul. „Dacă Rusia oprește luptele, nu va mai fi război în Ucraina. Dar dacă Ucraina încetează să mai lupte, nu va mai exista Ucraina. Răul nu va avea ultimul cuvânt!”, spunea Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, la o recentă reuniune anuală a Comunității Creștine în estul Franței. 

Nu mai e, să observăm, obișnuitul slang al unor livizi funcționari europeni, e mai degrabă un discurs vaticinar, profetic, un discurs al „valorilor tari”, încărcat de metafore, care trezesc conștiințe, mobilizează energii. Am mai auzit acest „vocabular liric” imediat după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, și ce este invazia Rusiei în Ucraina, dacă nu un 11 septembrie european?... 

Se pare că în epoca primejdioasă în care am intrat, scriitorii, intelectualii, artiștii – „căutătorii adevărului” – își vor mai găsi un rost pe piața muncii.