Trebuie să decizi de partea cui te situezi: a victimei sau a agresorului. În fața dezastrului umanitar de proporții din țara vecină, nu poți fenta la nesfârșit această întrebare, nu-ți poți ascunde capul în nisip, pretinzând că acele orori nu există, doar pentru că nu-ți convine ideologic și politic, n-ai cum să speri că imaginea pe care ți-ai fabricat-o e singura adevărată.
Există în Moldova o scală, o sociologie a fricii și insensibilității, care are uneori dacă nu justificări, măcar niște explicații. Cetățenii din satele de pe malul stâng al Nistrului, aflate sub jurisdicție moldoveană, se tem de o agresiune rusească și militează pentru relații bune cu Rusia. Își aduc aminte de războiul din 1992: au pierdut frați, prieteni, vecini, le-au fost distruse casele și recoltele. „Trebuie să ne înțelegem cu rușii, să nu-i supărăm, altfel va fi rău”. Își recunosc, de fapt, condiția de ființe subalterne, cu demnitatea frântă, s-au resemnat cu ea. În viziunea lor, Rusia este o fatalitate, un fenomen natural: nu i te poți opune, cum nu poți sfida o furtună pe mare, abisurile montane sau cutremurele de pământ. Rusia e stihială, năvalnică, omnipotentă. E un Moloh căruia se cuvine să-i aduci ofrande, dovezi de supunere, ca să te lase în pace, ca să trăiești și tu acolo, oleacă.
I se poate spune „sindromul Stockholm” – o pactizare cu propriul călău –, dar este mai degrabă consecința lungii conviețuirii cu răul, într-un teritoriu de frontieră, pe care Occidentul l-a considerat, tacit și informal, ca făcând parte din zona de influență rusească, Basarabia, Ucraina, lăsându-le la mila Domnului. Nu și țările baltice – Estonia, Letonia, Lituania –, a căror anexare Occidentul n-a recunoscut-o niciodată și le-a integrat în spațiul său de securitate și prosperitate de îndată ce împrejurările au permis-o, mai ales că aceste națiuni au fost ferme în opțiunea lor pro-Vest.
„Vrem pace, vrem relații bune cu Rusia”
...declară moldovenii. Dar Rusia vrea pace? Cum înțelege Rusia să ai relații bune cu ea? Aici e nevoie de curaj, de puterea de a privi adevărul în față. Pentru ruși, a avea relații bune cu ei înseamnă să le fii vasal, slugă supusă, să le cânți, să le dansezi, să le dai vin și fructe, cum se cuvine unor inși din „Solnecinaya Moldavia” (din „Moldova însorită”, se spunea în URSS), să-i iubești, să le mulțumești că te-au eliberat (de limba română, de grafia latină, de istoria națională... de tine însuți!), în caz contrar vei cunoaște forța devastatoare a urii și geloziei lor. O cunosc azi ucrainenii, care și-au permis să-și ia în serios independența.
Aderența la Rusia vine din educația sovietică și e menținută prin consumul de propagandă și divertisment rusesc. Manelele, muzica pop și cântecele rusești de pușcărie răsună nestingherit în piețe și în talciocurile din Basarabia, la șoferii de autocare și de maxi-taxi care fac naveta Chișinău-București, Chișinău-Iași. Oamenii ăștia călătoresc spre România, intră pe teritoriul României, dar rămân în universul mental și cultural rusesc. Sunt moldoveni care nu se stânjenesc că la vecinii noștri din est e măcel, groază și moarte. „Să se descurce rușii cu ucraineni, nu e războiul nostru, nu ne privește, noi suntem țară neutră!”...
În pelerinaj la ambasada rusă
Frica, memoria asasinatelor și deportărilor în Siberia, sindromul Stockholm, dependența economică, educația sovietică, legăturile de rudenie... – toate acestea explică nepăsarea unor moldoveni față de tragedia ucraineană sau reticența în a-și declara adeziunea pro-europeană. Există însă un vârf al nesimțirii și cinismului pe care doar interesul politic și pecuniar îl explică.
Vineri, 9 iunie, un grup de deputați socialiști și comuniști (între care și Voronin, fost președinte al R. Moldova) și ai fugarului Șor au mers la ambasada Federației Ruse pentru a sărbători, în avans, Ziua Națională a Rusiei, marcată pe 12 iunie. În aceeași zi era ședință de parlament, se discutau chestiuni legate de buget, însă deputații „roșii” au preferat să meargă la recepția organizată de ambasada rusă. Opoziției „de stânga” din Republica Moldova i s-a cerut de nenumărate ori să ia atitudine față de agresiunea lui Putin din Ucraina, dar a refuzat. A recurs la cele mai bizare și penibile manevre retorice numai pentru a se eschiva să condamne războiul.
Ambasada rusă de la Chișinău nu a organizat o festivitate publică, așa cum obișnuiesc de ziua lor națională reprezentanțele diplomatice ale țărilor occidentale și nu numai, la care sunt invitați oficiali ai țării-gazdă, parlamentari, artiști, oameni de afaceri, sportivi, alți diplomați străini acreditați la Chișinău etc. În plin război, Rusia își cheamă fidelii la sediu, citându-i de pe listă, iar aceștia merg ordonat, sfidând bunul-simț, solidarizându-se cu ocupantul, ba chiar își fac și selfie la porțile lui Vasnețov (trimisul lui Putin în Moldova).
Îți poți ignora obligațiile față de alegători, boicotând ședința Parlamentului țării tale, dar nu riști să lipsești de la aniversarea patronului de la Răsărit, care îți cere asigurări de loialitate.
Țara sentimentelor fluctuante
Aceasta e Republica Moldova, la un an și jumătate de la declanșarea războiului lui Putin în Ucraina. Între marele summit european de la Bulboaca din 1 iunie 2023 – eveniment care s-a vrut o demonstrație convingătoare a voinței Chișinăului de a merge spre Europa și de a susține cauza poporului ucrainean – și „reuniunea fidelilor” de la ambasada rusă se întinde o largă plajă a sentimentelor fluctuante: tăceri, ezitări, eschive, sofisme, perifraze, justificări, explicații.
Și această anomie (lipsă de criterii) nu mai miră pe nimeni în Moldova. Ne mai scutură din amorțeală, sporadic, mirarea sau reproșurile unor străini. Apoi recădem în eterna noastră placiditate. Trăim, supraviețuim. Poate scăpăm și de data asta.