Aici, mătura e o tradiție, un mod de viață transmis din tată în fiu și din mamă în fiică. Deși mulți tineri au plecat prin lume, când se întorc acasă, adună mălaiul și fac mături.

„La orice poartă ați bate, o să găsiți pe cineva care coase mături”, ne spune un bărbat chiar la intrarea în sat. Și chiar așa este.

Măturarul de generația a treia

De după gardul Elenei Boldarev se aude huruitul unui motor. În curte, Elena și fiica ei lucrează printre grămezi de mălai uscat. Femeile curăță mălaiul mănunchi cu mănunchi la un aparat special conceput pentru asta. Paiele trosnesc, semințele se izbesc de o peliculă întinsă pe pământ, iar alături, într-un cărucior, un bebeluș doarme liniștit, legănat de foșnetul de pănuși.

Elena este măturar în a treia generație. A învățat meșteșugul de la părinți, iar aceștia, la rândul lor, l-au moștenit de la bunici.
„Eu m-am născut între mături. Am crescut cu mirosul de mălai și cu sunetul acului trecând prin snopi. Mai întâi mă uitam la părinții mei și îi imitam, făcând măturițe din paiele adunate de pe jos. La șapte ani deja coseam mături adevărate”, povestește Elena zâmbind. „Mulți ani, mătura a fost pentru noi o sursă sigură de venit. Cu banii obținuți din meșteșugul ăsta ne-am ținut copiii la școală, i-am dat la facultate și ne-am construit casele”.

Pe vremuri, coseau mături la lumina lămpii, iar copiii adormeau lângă sobă, învăluiți în mirosul paielor uscate. Astăzi e aproape la fel, doar că acele de cusut au fost înlocuite de mașini motorizate, care ușurează munca oamenilor.

Mătura care a ținut satul pe linia de plutire

„Cum vedeam că se termină banii, mai făceam câteva mături”, spune Elena, cu un râs care îi luminează fața.

Cu ani în urmă, mătura din Caracușenii Vechi călătorea departe, până în Rusia, Ucraina, Belarus sau România. „Chiar și turcii veneau și se încărcau de la noi. Numai unde n-am fost cu mături de vânzare” - povestește Elena. „Ani la rând am vândut la piața din Chișinău. Acum lucrez acasă, pentru angrosiști. Uneori mai luăm pauză, dar când se termină banii, ne apucăm iar de cusut. Uneori lucrăm câte 10-12 ore la „păpușit” și cusut. Dacă avem vreo comandă mare, nu dormim câteva nopți. Anul trecut am cusut 10.000 de mături”.

Deși poartă mănuși când lucrează, palmele femeii sunt pline de bătături. De dimineață până seara, leagă, coase și netezește paiele, dând viață unor obiecte care, pentru orășeni, pot părea banale. Însă pentru oamenii din Caracușeni aceste mături au fost ani la rând colac de salvare în vremuri grele.

„Atelierul” Elenei e plin cu mături. Într-un colț, se înalță un munte de mănunchiuri de mălai „păpușite”, care așteaptă rândul să treacă pe sub acele mașinii de cusut.

„Înainte coseam cu mâna și era tare greu, dar acum munca s-a ușurat datorită acestei mașini, invenția unui bărbat din satul vecin”, povestește Elena. „Să vă arăt cât de repede cos o mătură?” - întreabă ea și, fără să aștepte răspunsul, pornește motorul și începe să tragă cusătură după cusătură, întorcând mătura pe toate părțile. În câteva minute o apucă de coadă, o întinde în față și zâmbește: „Îi gata! Acum merge la tuns”.

După ce iese de sub acul mașinii, mătura ajunge „la frizer”. Elena scoate de sub grămada de mături o foarfecă mare și începe să tundă marginile, până când mătura devine dreaptă, netedă și gata de vânzare.

Prețul unei mături pornește de la 20 de lei. Cele simple sunt bune pentru curte sau pentru casă... Cele decorative însă, necesită mult mai mult timp și migală. „Într-o zi putem coase doar trei mături decorative” - spune ea. „De obicei, acestea sunt cumpărate pentru a fi duse peste hotare, ca suveniruri, o amintire din Moldova”.

Peste drum de casa Elenei se aud aceleași sunete: motorul care huruie ritmic și semințele care se lovesc de peliculă. Ana și Dumitru Țurcanu curăță mălaiul, trecând mănunchi după mănunchi, peste dinții mașinii care se rotește, împrăștiind în jur semințe și ridicând un nor de praf. Înainte făceau mii de mături pe an. Acum abia ajung la o mie.

O mătură de Caracușeni e inconfundabilă: e împletită strâns, dreaptă și rezistentă. „Mătura e ca o carte de vizită a satului”, spune Dumitru Țurcanu. „Satul nostru e renumit, toți știu că aici se fac măturile adevărate și aici sunt cele mai întinse hectare de mălai din regiune”.

„Este greu. Uneori aducem mălaiul de pe deal pe ploaie, ne udăm, dar n-avem încotro. Asta e ocupația noastră”, spune Dumitru Țurcanu. „Doar că vremurile s-au schimbat. Mătura nu mai e atât de căutată ca înainte. Dacă nu va mai fi cerere, probabil o să renunțăm să mai semănăm mălai”.

Meșteșugul începe în câmp. „Avem pământuri bune pentru creșterea mălaiului. Dacă nu e mălaiul bun, mătura nu iese dreaptă și nu este trainică”, explică Ana Țurcanu. „Îi multă muncă. Mai întâi culegem mălaiul de pe deal, apoi așezăm snopii la uscat în șoproane aerisite, uneori chiar sub cerul liber și îi tot întoarcem de pe o parte pe alta. Uscarea corectă e importantă: „Dacă e jilav, se înnegrește, dar lumea vrea mături albe, frumoase” - explică bărbatul.

Pe ulițele satului miroase a paie uscate. În curtea din spatele bisericii, un grup de femei curăță mălaiul. Stau pe niște scaune joase, cu câte un snop în fața lor. Poartă mănuși, pestelci, broboade pe cap și pături groase pe genunchi. Femeile iau câte un fir de mălai și rup pănușile de pe tulpină. „Mălaiul este plin de praf sau rouă și ne îngheață genunchii, așa că noi îi acoperim. Lucrăm de dimineață până seara, poate terminăm până vine ploaia” - spune una dintre femei.

Mătura trebuie să fie împletită strâns, cu sârmă rigidă, ca să nu se destrame. De obicei, bărbații se ocupă de legarea mânerului, iar femeile - de coaserea măturii. Resturile de mălai și tulpini ajung la animale sau pe foc. Nimic nu se pierde.

Dacă odinioară satul era un hub de unde plecau zeci de mii de mături în toată regiunea, azi piața s-a restrâns. Mătura se vinde în principal angrosiștilor sau, local, în piețele din Chișinău. „Nu știm cât o să mai mergem cu asta. Cât se mai cumpără mături, cât încă sunt întrebate, stăm acasă, în țară”.

Satul Caracușenii Vechi s-a mai golit. Mulți măturari au plecat la muncă peste hotare, iar cei rămași duc mai departe meșteșugul, încercând să-l țină viu, așa cum l-au primit de la părinți și bunici.

„Chiar dacă în fiecare casă este câte un aspirator, mătura nu „moare” și e bine să fie mereu câte una sprijinită în ungher”.