”Prin prezenta, acuz următoarele persoane de crime împotriva păcii, crime de război și crime împotriva umanității: Hermann Wilhelm Göring. Rudolf Heß. Joachim von Ribbentrop….”

Sala 600 din Palatul de Justiție din Nürnberg este plină până la ultimul loc când procurorul-șef Robert H. Jackson citește un nume după altul. Lista este lungă. ”Procesul principal al criminalilor de război” împotriva a 24 de reprezentanți de rang înalt ai statului nazist începe la 20 noiembrie 1945 la Nürnberg. Peste 230 de martori vor fi audiați în următoarele 218 zile de proces. Vor fi citite 300.000 de declarații și vor fi redactate 16.000 de pagini de proces-verbal.

Alegerea orașului Nürnberg ca loc al instanței nu fusese întâmplătoare. Orașul bavarez găzduise anterior congresele partidului național-socialist. Aici își punea în scenă regimul nazist puterea, aici au fost promulgate Legile de la Nürnberg, acele decizii rasiste și antisemite care au pregătit drumul către Holocaust. De aceea trebuia ca tocmai aici să fie înfăptuită și dreptatea.

Crimele nu trebuie să rămână nepedepsite

A fost pentru prima dată când reprezentanți de frunte ai unui stat au fost trași personal la răspundere pentru faptele lor lipsite de umanitate. O noutate în sistemul internațional de drept.

Însă după ce Germania pierduse războiul, puterile învingătoare (SUA, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică) au fost de acord: crimele celui de-al Treilea Reich nu trebuiau să rămână nepedepsite. Milioane de oameni căzuseră victime regimului nazist, uciși în lagărele de concentrare, în război, de foame, înrobire și muncă forțată.

Deosebit de importantă era, pentru prima dată, și chestiunea vinovăției individuale a fiecăruia. ”Un conducător de stat precum Hermann Göring se putea baza până atunci, și probabil că asta și credea, pe faptul că nu el personal, ci Germania, statul pentru care acționează, va fi tras la răspundere”, explică pentru DW juristul Philipp Graebke.

Nimeni nu a pledat vinovat

La începutul interogatoriilor, fiecare inculpat, unul după altul, s-a declarat ”nevinovat”. Julius Streicher, un antisemit fanatic și editor al ziarului incitator Der Stürmer, care răspândise ani de zile propaganda nazistă, susținea că ”uciderile în masă au avut loc exclusiv și fără altă influență din ordinul conducătorului statului, Adolf Hitler”.

În calitatea sa de președinte al Reichsbank (banca centrală a Germaniei din 1876 până în 1945, inclusiv în perioada nazistă), Walther Funk, care fusese și comunicatorul personal al lui Hitler, le-a interzis evreilor accesul la conturile lor bancare. În plus, a dispus trimiterea la Reichsbank a obiectelor de valoare ale evreilor uciși în lagărele de exterminare, inclusiv a aurului lor dentar. La Nürnberg, acesta a declarat în fața instanței: ”Prin măsurile dispuse de mine nu a murit niciun om. Am respectat întotdeauna proprietatea altora. Mereu am fost atent să ajut oamenii aflați în nevoie și, în măsura în care am avut puterea, să le aduc fericire și bucurie în existența lor”.

”Nevinovat!” a rostit cu convingere și mareșalul Hermann Göring, co-responsabil pentru construirea primelor lagăre de concentrare. ”Am spus deja că nici măcar nu știam în ce proporții se petrecea acest lucru”, a răspuns el la întrebarea dacă a existat o politică ce urmărea exterminarea evreilor. Ar fi știut doar că era planificată emigrarea evreilor, nu exterminarea lor.

Condamnări la moarte și pedepse cu închisoarea

Conducătorii naziști nu au arătat nicio urmă de remușcare și au pus consecvent întreaga vină numai pe Hitler. Führerul nu mai putea fi tras la răspundere: se sinucisese în ultimele zile ale războiului.

Dar toate negările nu au folosit la nimic. Dovezile erau copleșitoare: filme din lagărele de concentrare, mărturii ale supraviețuitorilor, scrisori și ordine ale autorilor crimelor. Pentru prima oară, lumea vedea ce grozăvii fuseseră comise în lagărele Auschwitz-Birkenau, Buchenwald sau Bergen-Belsen.

La 1 octombrie 1946 s-a încheiat primul proces de la Nürnberg. Instanța a pronunțat împotriva inculpaților naziști de rang înalt douăsprezece condamnări la moarte, șapte pedepse cu închisoarea și trei achitări.

Reproșuri de ”justiție a învingătorilor”

”Când inculpații sunt condamnați, cei mai mulți germani se gândesc că acum i-am prins pe adevărații vinovați și asta e bine”, spune Bernhard Gotto de la Institutul de Istorie Contemporană München - Berlin. Colega sa Stefanie Palm completează: ”Prin procesele de la Nürnberg s-a stabilit o anumită narațiune în rândul populației germane: toți ceilalți n-ar fi făcut decât să execute ordinele, ar fi fost doar însoțitori, nu ar fi avut nicio vină! A fost adoptată un fel de perspectivă a victimei: suntem victimele acestui mic cerc din jurul lui Hitler”.

Cei mai mulți germani au privit chiar cu dezaprobare cele douăsprezece procese ulterioare împotriva juriștilor, medicilor sau industriașilor. Tribunalul era considerat ”justiție a învingătorilor, (...) deoarece imediat se ridică întrebarea: până unde merge această responsabilitate pentru crimele naziste?”, explică Gotto. Dacă, totuși, procesele continuă, înseamnă că vinovați ”nu mai sunt doar Göring și Keitel, Wehrmachtul, Himmler și, desigur, Hitler, cei care, chipurile, i-ar fi sedus pe germani, ci povara acestei vine este împărțită pe mai mulți umeri. Iar majoritatea germanilor nu a vrut să accepte acest lucru”.

Precursor al Curții Penale Internaționale

Procesele de la Nürnberg sunt astăzi considerate un moment de referință al dreptului internațional. În 1945 se spera că standardele juridice aplicate la Nürnberg vor fi aplicate pe viitor pentru toți. Niciun criminal de război nu trebuia să se mai poată baza doar pe puterea funcției sale sau pe legile din propria țară.

”Dacă pornim de la premisa că în sala cu jurați din Palatul de Justiție din Nürnberg, în 1945, dreptul penal internațional apare pentru prima dată pe scenă, putem trasa cu adevărat o linie directă de continuitate spre tribunalele ONU pentru crime de război din anii 1990, până la înființarea Curții Penale Internaționale”, consideră juristul Philipp Graebke. ”Dar cu siguranță nu a însemnat că din 1946 am asistat la o aplicare neîntreruptă a dreptului penal internațional, nici că o vedem astăzi”.

Abia în 1998 a fost înființată Curtea Penală Internațională (CPI) de la Haga, care și-a început activitatea în 2002. Dar nu toate statele o recunosc. Dintre cele 125 de țări semnatare ale actului constitutiv lipsesc marile puteri: SUA, Rusia, China, India. Nici Israelul nu este printre ele.

Doar un tigru de hârtie?

Chiar și state care admit jurisdicția Curții Penale Internaționale s-au sustras deja executării mandatelor de arestare. Până acum, valabil pentru liderii acuzați era: cine nu vrea să meargă la închisoare trebuie să rămână acasă. Între timp, nici măcar asta nu mai este necesar.

Astfel, Vladimir Putin, împotriva căruia există un mandat de arestare pentru deportarea copiilor ucraineni în Rusia, a călătorit în septembrie 2024 în Mongolia și a fost primit acolo cu toate onorurile. Mongolia depinde în mare măsură economic de puternicul său vecin de la nord Rusia.

CPI nu a putut oricum să-l inculpe pe Putin pentru războiului său de agresiune asupra Ucrainei: spre deosebire de crimele împotriva umanității, instanța poate trage la răspundere un șef de stat pentru un ordin de invazie doar dacă țara acestuia recunoaște Curtea.

Un mandat de arestare a fost emis și împotriva lui Benjamin Netanyahu. Șeful guvernului israelian ar fi permis înfometarea și uciderea civililor palestinieni, spune CPI. Când Netanyahu a vizitat Ungaria, la sfârșitul lui 2024, Viktor Orbán i-a asigurat, ostentativ, libertate de circulație.

Probabil că și în Germania Netanyahu ar beneficia de un tratament similar: ”Consider o idee cu totul absurdă ca un prim-ministru israelian să nu poată vizita Republica Federală Germania”, a declarat cancelarul Friedrich Merz în februarie anul acesta, la scurt timp după alegerea sa, o poziție adoptată și de predecesorul său Olaf Scholz.

Dacă un criminal de război ajunge în final în fața judecătorilor depinde așadar de zelul statelor membre. Haga însăși nu dispune de mijloacele și competențele necesare pentru a aduce suspecții pe banca acuzaților.