Nevoia de modele a tinerilor a fost și este un subiect dezbătut frecvent în viața publică, exceptînd primii ani de după '89, atunci cînd tocmai tinerii treceau drept modele pentru celelalte vîrste în virtutea capitalului cîștigat prin curajul și jertfa din zilele în care a fost înlăturat comunismul. Preț de cîțiva ani, speranța în tineri a umplut paginile ziarelor, a mobilizat convingeri exaltate, împărtășite în spațiul public în aceeași măsură de oamenii de rînd și de elite, a conturat în tușe groase un viitor pe care tinerii îl vor pune pe tavă românilor.

Pe măsura trecerii anilor, orbirea euforică de după decembrie '89 nu a mai reușit să întrețină speranța și încrederea într-o vîrstă necoaptă care ar fi urmat să vindece societatea de o mulțime de boli cronice, de la pasivitate și lipsa de răspundere  la invidie, neimplicare în comunitate, autosuficiență, carierism, furtul la drumul mare sau din birourile capitonate ocupate politic de clientela lui Iliescu-FSN. Manifestația din Piața Universității a fost ultima afirmare de proporții a energiei și solidarității generației tinere, de la studenți, salariați la început de carieră pînă la elevi de liceu. Sigur că la revolta împotriva noului regim totalitar „cu față umană“ au participat și adulți, și bătrîni, oameni de toate vîrstele, dar tonul categoric, de o sonoritate fără pauze de respirație, a fost impus de tineri.

Eșecul manifestației maraton a fost programat politic încă dinaintea începerii acesteia. În ceea ce privește desfășurarea ei, rămîn și acum semne de întrebare neelucidate. Sigur e că Securitatea a fost pe tot parcursul omniprezentă printre manifestanți, așa cum la fel de sigur e faptul că Piața Universității a adus voturi FSN-ului și lui Ion Iliescu la alegerile din 20 mai 1990 prin intoxicarea celor mulți și neinformați cu o serie de mistificări grosiere livrate prin intermediul televiziunii publice și al ziarelor subordonate puterii. Aceasta pentru că, de cînd e lumea, prostimea e resentimentară și agresivă. 

După revolta din decembrie, manifestația „golanilor“ și mineriade, tinerii au început să-și piardă suflul. Dezorientați, conflictuali față de cei maturi și chiar față de părinții lor, cărora le-au reproșat lipsa de reacție împotriva regimului comunist, au început să trăiască, așa cum trăiseră și cei dinaintea lor, sub dictatul fiecare pentru el. De la an la an, au început să se infecteze și ei de virușii bolilor pe care le-am pomenit mai sus. Avansez cîteva întrebări care nu răzbat în spațiul public și de care presa se ferește ca de foc: Cît de diferit față de părinții și bunicii lor ar fi trăit tinerii de azi comunismul, teroarea organelor de partid și a Securității? Ar fi fost ei mai rezistenți la șantaj, la delațiuni, la presiunea clientelismului? S-ar fi dovedit a fi mai solidari, mai puțin suspicioși, mai încrezători în destinul lor și în buna credință a aproapelui? Sînt întrebări la care nu vom afla niciodată răspunsurile, dar care i-ar putea determina pe tinerii justițiari de azi să își cerceteze un trecut pe care nu l-au trăit. 

Adolescența, vîrsta tuturor posibilităților

Tinerii în general și adolescenții în special, vorbesc desigur de o bună parte a lor, defilează în propria vîrstă fără întrebări fundamentale asupra substanțialității naturii umane, a omenescului, a binelui comun, a firului vieții care întîlnește pe parcurs o serie de bifurcații, de capcane. Metaforic spus, ei sînt posesorii unei foi de parcurs valabile pe toate liniile de transport. Tocmai de aceea adolescența, trăită ca vîrstă a tuturor posibilităților, face deseori victime, de la dependența de droguri la boli psihice, derapaje morale, infracțiuni cu violență, sinucideri. E aproape o regulă ca la această vîrstă părinții să-și scape din mînă copiii, chiar dacă le sărbătoresc majoratul cumpărîndu-le fie un apartament, fie o mașină, în multe cazuri îndatorîndu-se la bănci pentru zeci de ani. Beizadelele primesc, se înțelege, vile ori mașini de peste 100.000 de euro. Acestea sînt prețul cu care, în fapt, părinții își nenorocesc copiii, confiscîndu-le datoria de a-și chivernisi singuri viața, și nu doar din punct de vedere material, ci și moral. 

Dacă la prima vedere tinerii și în special adolescenții sînt o celulă socială extrem de sudată, în realitate ei poartă în sine o singurătate funciară, asupra căreia însă nu se apleacă. Din lipsă de timp, mai degrabă din pierdere de timp. Din aceeași lipsă-pierdere de timp, contrar percepției generale, tinerii nu știu că au nevoie de modele. 

Nevoia de modele naște modele

Cine pe lumea aceasta a fost sau este un model integral, fără rest, căruia copiii, tinerii sau cei mai puțin tineri vor să-i dea de urmă și să-l însoțească pînă la capăt, să le fie călăuză în întunericul improvizației, al soluțiilor definitive, neîndoielnice, al adevărului implacabil, al trufiei gîndului? Nimeni. Dar nu din această cauză marea parte a tinerilor de azi nu caută modele, fie ele și imperfecte, ci, cum spuneam, tinerii nu știu cît de mult au această trebuință. Dacă ar avea conștiința acestei absențe, atunci ea ar fi aceea care ar naște noi modele pe lîngă cele existente. Aici este, de fapt, fondul înțelegerii tărîmului deșertificat al ceea ce spațiul public numește nevoia de modele. Tocmai această nevoie trebuie provocată, cultivată, asumată de tineri. Iar asta cred că nu se poate petrece decît luîndu-și fiecare, cînd și cînd, răgazul singurătății. Îl citez aici pe părintele Galeriu: „Singurătatea este încăperea unde Dumnezeu ne acordă audiență.“

Modelul copiilor – bunicii 

De cele mai multe ori, modelul copiilor sînt bunicii, iar nu părinții. Asta se explică nu prin aceea că bunicii nu îi ceartă precum o fac părinții, că nu le interzic o seamă de lucruri (o mai fac și ei), ci prin acel simțămînt adînc statornicit în ființa lor că bunicii sînt împliniți, că nu se mai poate întîmpla nimic cu ei, că sînt, asemenea unei cărți citite sau a unei poezii pe care o știu pe de rost, statornici, neschimbători, ancorați cu rădăcini adînci în realitatea implacabilă. Copiii tînjesc după lucruri sigure, definitive, desprinse din necunoscut, de aceea ei vor să aibă răspunsuri care să nu înceapă cu „dacă“ sau cu „vom mai vedea“. Probabilitatea, amînarea, hazardul îi descurajează și deseori îi sperie. Copiii au nevoie să se mire și să se minuneze, așa cum s-a exprimat memorabil fostul academician Solomon Marcus, care a fost implicat cu o dăruire rar întîlnită în științele educației: „Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viață, a fost mereu o sursă de energie. Atunci când sunt întrebat: de ce trăiești? răspund: pentru a mă mira.“ 

Spre deosebire de bunici, relația dintre copii și părinți este, aparent paradoxal, una tensionată. Și nu atît pentru că tații și mamele lor i-ar priva de unele lucruri pe care ei și le doresc, nu pentru că le repetă de dimineața pînă seara ce e bine și ce e rău, ci pentru că părinții sînt „în creștere“, sînt uneori nesiguri, alteori surprinzători, altfel spus, sînt neterminați, neîmpliniți. Să nu se înțeleagă din cele spuse că părinții ar fi iubiți de copiii lor mai puțin decît bunicii. De bună seamă că aici nu e vorba de o concurență a sufletelor. Încerc doar să exprim încotro se îndreaptă nevoia de modele a copiilor. 

Pentru a sintetiza, părinții sînt pe cale să, pe cînd bunicii au ajuns deja la țărmul de unde nu se mai pot întoarce, dar unde nepoții îi află și îi ascultă ca pe o carte citită sau ca pe o poezie pe care o știu pe de rost.