În sfârşit membrii Consiliului de Securitate au căzut de acord asupra unui proiect de rezoluţie prin care se cere Siriei să-şi distrugă arsenalul chimic. Acest document obligă guvernul sirian să permită inspectorilor ONU accesul nelimitat şi să răspundă solicitărilor acestora. În cazul în care conducerea de la Damasc respinge cooperarea cu inspectorii ONU, se arată în proiectul de rezoluţie amintit, organizaţia mondială îşi rezervă dreptul de a recurge la sancţiuni, care ar putea ajunge până la legitimarea unei intervenţii militare. Desigur e posibil ca Moscova să respingă o acţiune militară prin dreptul său de veto. Cu toate acestea tonul şi fermitatea cu care s-a adresat Damascului Organizaţia Naţiunilor Unite sunt neobişnuite.

Potrivit observatorilor, documentul adoptat de Consiliul de Securitate al ONU reprezintă un semnal cât se poate de limpede la adresa guvernului sirian, dincolo de chestiunea armelor chimice, deoarece este pentru prima dată că Rusia nu s-a mai opus unei ameninţări a acestuia cu forţa. Un atare semnal nu poate să fi scăpat neobservat la Damasc şi ar putea determina regimul Assad să accepte căutarea unei soluţii politice.

Un posibil guvern de tranziţie

Rezoluţiile nu pot, ce-i drept, opri un război, explică Volker Perthes, directorul renumitei "Fundaţii pentru Ştiinţă şi Politică", într-un interviu acordat postului de radio Deutschlandfunk. Totuşi semnalele care indică o deschidere faţă de negocieri sun tot mai vizibile. Părţile implicate în conflict îşi dau şi ele seama că prin forţe proprii nu pot pune capăt litigiului, apreciază Perthes, care adaugă: "Mediatorul ONU, Lakhdar Brahimi a spus cu aprox. un an în urmă, în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, că forţele locale nu mai pot stopa conflictul prin forţe proprii, fiind mult prea implicate în lupte. Există temeri, există ură".

Iată de ce, consideră expertul pentru Orientul Mijlociu, Consiliului ONU şi forţelor externe le revine sarcina de a pune capăt conflictului. Anume convingând părţile conflictuale să caute o soluţie politică şi, într-o primă fază, în acest demers, să accepte formarea unui guvern de tranziţie, în care să fie reprezentaţi cu toţii.

Coaliţia Naţională a Forţelor de Opoziţie şi Revoluţionare din Siria, cea mai mare alianţă a adversarilor regimului Assad, a semnalizat deja că e dispusă la discuţii în această direcţie. Preşedintele coaliţiei, Ahmad al-Jarba, s-a întâlnit miercurea trecută (25 septembrie) cu emisarul ONU şi al Ligii Arabe, Lakhdar Brahimi, tocmai pentru a discuta pe tema unei posibile soluţii politice. "A sosit timpul să punem capăt conflictului declanşat de Assad şi pentru care e responsbil", a declarat al-Jarba, arătând că sirienii aşteaptă ca ONU să impulsioneze eforturile de găsire a unei soluţii politice. "Coaliţia siriană a fost mereu dispusă să joace un rol constructiv pe calea rezolvării conflictului pe cale politică", a mai spus el.

Deocamdată luptele continuă

Guvernul sirian ar putea fi interesat de o soluţie politică, crede Volker Perthes. Ambele părţi trebuie să fi devenit conştiente de faptul că nu mai au cum obţine progrese militare notabile. Liniile de demarcaţie ale fronturilor nu se schimbă decât într-o măsură nesemnificativă. Dacă divizarea, de facto, a ţării persistă, s-ar putea ca "Siria să nu mai existe în actuala sa formă teritorială", apreciază Perthes.

Deocamdată, însă, în Siria luptele continuă şi nu doar între trupele guvernamentale şi cele ale opoziţiei. Părţi ale opoziţiei au început să lupte unele împotriva altora. Între grupările jihadiste adverse, "Frontul Al-Nusra" şi mişcarea "Statul Islamic din Irak şi Siria" (ISIS) au loc lupte aprinse. ISIS nici nu a recunoscut vreodată coaliţia forţelor de opoziţie.

Aşa stând lucrurile, politologul Barah Mikail, originar din Siria, nu întrevede o apropiată aplanare a conflictului. Aceasta pentru că fiecare din părţile implicate în conflict, fie că e vorba de opoziţie sau de guvern, urmăresc interese proprii. Şi fiecare vrea să preia puterea în ţară. Aşa încât şi unii şi alţii vor lupta, probabil, până ce vor avea impresia că au reuşit să învingă partea adversă.

Dar lupta de interese se desfăşoară nu doar la nivelul forţelor locale ci şi în plan regional. Rămâne de văzut ce cale vor urma Arabia Saudită şi Qatarul, principalii susţinători ai opoziţiei siriene, ca dealtfel şi aliatul regimului Assad, Iranul.