Orice abordare diferențiată a problemelor contemporane ridicate de politicile identitare ale extremelor dreaptă și stângă se lovește de zidul unei intoleranțe din ce în ce mai feroce. La lucru e o neîngăduință tipic totalitară. Una care nu mai e de mult doar a rasiștilor la adresa presei liberale, a elitelor politice, sau a unor prezumtive grupuri "inferioare", cum sunt percepuți oamenii de culoare de către suprematiștii albi. Din care prea mulți își răspândesc otrava deopotrivă în Europa și în SUA. Intoleranța cu pricina a devenit de mult și apanajul postmoderniștilor târzii, al ideologilor corectitudinii politice și ai relativismului din zona stângii radicale. 

Împăciuitorismul și efectele lui 

Militanții celei din urmă s-au văzut masiv încurajați, în ultima vreme, de împăciuitorismul practicat față de forma lor "politic corectă" de intoleranță. Mari televiziuni, concerne de presă și companii comerciale au cedat si aplică, mai nou, o politică activă de appeasment. În frunte cu New York Times, care s-a despărțit recent de șeful departamentului său de opinie, ca și de alți doi redactori pentru publicarea, în numele diversității de opinie, a unui editorial conservator, câtuși de puțin extremist, aceste concerne consideră că nu mai e de ajuns să fie cu adevărat antirasiste. Se simt obligate să-și afișeze ca un auto da fe conformitatea. 

Se cred silite să-și exprime umilința (albă) generată de memoria nefăcutelor colonialiste și sclavagiste împotriva persoanelor de origine africană și obediența, nu doar și nu atât față de oamenii de culoare, cât înaintea noilor directori de conștiință. Care nu se dau în lături să invrăjbească națiunile și societățile, plasăndu-i pe criterii rasiale pe unii, într-o poziție de perpetuă superioritate sau inferioritate față de ceilalți.

Or, în vest, trăiesc multe zeci de milioane de oameni de origine central- și est europeană emigrați. Țările lor de obârșie n-au o istorie colonială și sclavagistă. Acești cetățeni afectați cândva masiv de nazism și bolșevism au, poate, probleme cu lipsa propriei lor rezistențe, sau cu eventuala complicitate a înaintașilor lor la regimurile totalitare ale veacului trecut. Dar, chiar dacă ar admite să-și asume răspunderea istorică pentru fapte petrecute cu secole în urmă, prea puțini dintre ei se simt, firește, culpabili în sfera colonialismului, ori sclavagismului. A-i obliga să-și asume totuși vini imaginare (în numele unei solidarități de care esteuropenii încăpuți sub cizma totalitarismului sovietic n-au prea avut parte, decenii la rând, în vest) și să se umilească, de parcă ar fi comis crimele imputate retroactiv imperiilor apusene, punându-și ideologic cenușă în cap pentru ceea ce acești inși nu știu ca ai lor să fi făcut vreodată, nu poate fi în regulă moral, sau politic. Nu poate fi de natură să le amplifice sensibilitatea față de victimele actuale, reale, nu imaginare, ale rasismului și ale extremei drepte. Și să le sporească angajamentul față de tot mai asediatele democrații liberale.

Hramul autentic al noilor cenzori

Dar nu soarta antirasismului, democrația și lupta împotriva extremiștilor sunt cauza noilor inchizitori de la extrema stângă. Dimpotrivă. Căci dacă ar fi așa, noii cenzori ar ieși cu regularitate să protesteze puternic împotriva unor regimuri precum cel chinez, care violează sistematic drepturile uigurilor, împotriva teocraților iranieni, care încalcă brutal și permanent drepturile femeilor, sau împotriva teroriștilor palestinieni, a căror agendă antisemită e genocidală. 

În plus, detonatorul denunțurilor lor, pretins antirasiste, sunt tot mai frecvent autorii occidentali de editoriale cu opinii liberale și conservatoare, care doresc consolidarea democrației, condamnând explicit rasismul și orice alt tip de extremism, inclusiv acela, răsturnat, pe care-l practică tot mai asiduu, dimpreună cu rescrierea victimologică a istoriei, extrema stângă. E semnificativ că atacurile la persoana acestor autori nu include, vreodată, logica argumentelor întemeiate pe fapte. Implică, în schimb, cu asupra de măsură, false etichetări. 

Adevărați revoluționari troțkiști ai timpurilor moderne, profesioniștii pseudo-antirasismului îi desființează preventiv și în răspăr cu adevărul pe detestații gânditori ca fiind, chipurile "rasiști". Presupusa lor vină? Refuză noua victimologie. Resping arsul de cărți în piață publică, distrusul de repere ale memoriei, cenzurarea sau nimicirea aleatorie de opere de artă și dărâmarea de statui de către vandalii culturali ai unor mișcări ca Black Lives Matter și de către cozile de topor ale noilor ideologii. 

Manevra nimicirilor retorice e străvezie. Servește intimidării și amuțirii acelor autori neinregimentați care nu se slujesc, docil, de actualul newspeak orwellian și nu capotează asumându-și toxicitatea unui progresism militant, colectivist, totalitar, urmărind suprimarea egalității de șanse și în fața legii. Slujește, concomitent, înspăimântării ziarelor, televiziunilor și editurilor, care le oferă o platformă autorilor realmente democrați. Și își propune să amplifice la intensitate maximă zgomotele tirului de baraj lansat de rinocerizata stângă radicală, astfel încât inchizitorii să nu se mai simtă singuri. Să le dispară sentimentul firesc că sunt, de fapt, izolați, marginali și neputincioși dincolo de concernele, partidele și autoritățile pe care, în urma marșului prin instituții preconizat cândva de activistul comunist Rudi Dutschke, cel inspirat de Antonio Gramsci, le controlează, mai nou, cu incert succes. 

Miza e destinul democrației și al civilizației iudeo-creștine

Blamarea în răspăr cu faptele și adevărul a unor autori din spectrul democratic (dar etichetați de extremiști ca "extremiști) nu se rezumă doar la decredibilizarea, zăpăcirea și ostracizarea celor pe nedrept învinuiți și, ca atare, la instituirea, prin ricoșeu, a cenzurii. Iresponsabila tactică e și o manieră eficientă de promovare a propriei agende revoluționare. Deși intolerabilă și prea puțin civilizată, în fapt situată adesea nihilist în raport cu civilizația, această agendă e prezentată ca și cum ar fi lipsită, chipurile, de vreo alternativă civilizată. 

Se încearcă astfel suprimarea generică a toleranței și a libertății de opinie. Care sunt valori cheie ale democrației. E, deci, rațional să se considere că astfel de tentative au menirea de a distruge democrația liberală din interiorul și de la temelia ei, nefiind mai puțin extremistă, totalitară și periculoasă decât propaganda antiamericană și antioccidentală a regimului putinist, sau a mișcărilor și statelor comuniste și islamiste.

În raport cu astfel de abominabile tentative nu există decât o unică ripostă eficientă. Nu e împăciuitorismul. E fermitatea.