Deocamdată, nostalgia Ungariei faţă de un trecut deocheat, fiind atît de subită, scrutarea cauzelor derivei este abia la început. Cine se miră că, într-o ţară în care în urmă cu doar două decenii era propovăduit internaţionalismul, deodată îşi fac reintrarea şovinismul şi naţionalismul revizionist, uită că de nu puţine ori, extremele se ating.

In cazul Ungariei, comeback-ul unor figuri istorice detestate şi detestabile, precum amiralul Horthy, este facilitat de o traumă istorică: ca puţine alte ţări europene, Ungaria a pierdut după primul război mondial două treimi din teritoriul ei. Un eseu al scriitorului şi istoricului György Dalos, născut în 1943 la Budapesta dar stabilit la Berlin, relevă această particularitate.

Textul autorului, publicat în paginile de foileton ale cotidianului NEUE ZÜRCHER ZEITUNG, începe însă cu două veşti bune. Prima anunţă încetarea fără pierderi de ambele părţi, a războiului pentru „libertate economică” declarat de Budapesta Fondului Monetar Internaţional.

Cea de-a doua, deşi tot de natură „pecuniară”, are flagrante componente etice şi politice. Cîţiva filozofi de rang şi nume au fost acuzaţi de înstrăinarea fondurilor destinate unor proiecte. În absenţa dovezilor, procedurile judiciare împotriva intelectualilor maghiari suspectaţi au fost anulate.

Veştile rele sunt însă mult mai numeroase şi grave, începînd cu înlăturarea de pe malul Dunării, din ordinul preşedintelui Parlamentului de la Budapesta, László Kövér, un „hardliner” al partidului Fidesz, a statuii primului preşedinte al republicii Ungaria, contele Mihaly Károlyi. Gestul ar inaugura o nouă etapă în „războiul simbolurilor” care bîntuie de mai multă vreme în Ungaria.

La mare cinste se află în schimb în aceste zile, în cercurile revizioniştilor, controversata figură a amiralului Horthy, căruia i se ridică din nou statui şi cu al cărui nume sunt rebotezate străzi în Ungaria. Amiralul, zelos şi obedient executant al ordinelor lui Hitler, vinovat de deportarea în lagărele morţii a sute de mii de evrei din ţinuturile Ungariei şi din cele „recucerite”, a făcut o nepricepută încercare de a-şi scoate ţara din război, soldată cu preluarea puterii de către sîngerosul colaborator nazist Ferenc Szálasi. Cu ajutorul autorităţilor americane, Horthy se refugiază în Portugalia, la Estoril, primit de amicul său, dictatorul Salazar. Cazul amiralului „răspopit” părea a se fi încheiat în 1993, cu transferul rămăşiţelor sale pămînteşti din Portugalia, în Ungaria, în cripta familiei.

Dar numai pînă în primăvara acestui an, cînd extremiştii de dreapta şi-au redescoperit idolul, ridicat la mare slavă şi de unele oficialităţi. Nu au lipsit nici replici izolate la noul cult al amiralului. Avocatul Péter Dániel a vărsat vopsea roşie peste statuia lui Horthy, din localitatea Kereki. Răzbunători, la Budapesta, neonaziştii au pîngărit statuia lui Raoul Wallenberg, diplomatul suedez care a scăpat de la moarte numeroşi evrei unguri.

György Dalos se opreşte şi asupra unei concurenţe groteşti între extremiştii de dreapta şi cei de stînga în cursa resuscitării unor jalnice figuri ale istoriei naţionale. Bustul lui János Kádár, vasalul Moscovei, dezvelit în Panteonul Mişcării Muncitoreşti, a fost transportat în cele din urmă la sediul partidului, spre a nu fi batjocorit, cum s-a întîmplat, cu cîţiva ani în urmă, cu mormîntul aceluiaşi fost conducător comunist al Ungariei, ale cărui oseminte au fost extrase din groapă.

Această grotescă epopee a reabilitării continuă cu scoaterea din uitare a altor doi exilaţi maghiari şi încercarea de a spulbera praful oprobriului de pe chipurile acestora: contele Wass von Czege, un scriitor antisemit notoriu şi Jószef Nyírö, ambii născuţi în Transilvania, angajaţi în mişcarea nazistă şi trecînd, după 1945, drept criminali de război.

Contele Wass a fost un prolific autor de romane triviale. Aşa zisa lui „redescoperire” în urmă cu cîţiva ani a generat un cult deşănţat manifestat şi prin ridicarea a peste 50 de statui menite să-l imortalizeze.

Mult mai compromis politic decît Wass, refugiat după război în Statele Unite, a fost Jószef Nyírö, „apostolul secuilor” care sub protecţia dictatorului Franco, s-a retras în Spania, unde a colaborat la emisiunea în limba ungară a falangiştilor, şi unde şi-a dat şi obştescul sfîrşit.

Ruşinoasa saga are un nou capitol „pervers” prin introducerea în planul de învăţămînt, ca lecturi obligatorii, a scrierilor lui Wass şi Nyírö, alături de operele victimelor prigoanei naziste, precum un Imre Kertész şi Antal Szerb. Fanii lui Nyírö nu au pregetat să recurgă şi la ideea reînhumării urnei acestuia în „glia natală”- în Transilvania, sub patronajul preşedintelui Parlamentului de la Budapesta, acelaşi László Kövér.Dar interdicţia direct formulată de guvernul României a redus dimensiunile preconizatei ceremonii pompoase la statutul unor discursuri rostite cu patos de „excelenţele lor”, în timp ce urna cu cenuşa răposatului se afla în servieta secretarului maghiar de stat pentru cultură Géza Szöcs.

Scriitorul György Dalos se întreabă pe bună dreptate la ce a slujit această campanie drapată în vălul unui act de pietate, de vreme ce ea a tulburat relaţiile şi aşa sensibile dintre Ungaria şi România, aflate pe făgaşul unei vizibile ameliorări, aducînd prejudicii tocmai partidului minorităţii maghiare?

Răspunsurile date de oficialităţile ungare de la Budapesta acestei întrebări sunt ambigue şi cinice şi vin chiar din partea unor persoane care altminteri trec drept cultivate şi temperate, precum ministrul Zoltán Balog. În ochii acestuia, Nyírö rămîne o comoară naţională. Şi, mai mult încă, Balog s-a referit şi la problemele similare pe care le are România cu elitele ei fascistoide din perioada interbelică, afirmînd că nu poate fi interzis nici unui popor dreptul inimii de a-i îndrăgi pe cei pe care-i preţuiesc.