Angela Merkel nu se dezminte. Pentru a se menţine la putere cu un guvern de centru-dreapta în ciuda unei clare majorităţi de stânga în rândul electoratului german, Angela Merkel a abandonat în repetate rânduri poziţii de principiu ale dreptei.

Sub imperiului şocului provocat germanilor de accidentul de la Fukushima, şefa executivului de la Berlin a renunţat de pildă la energia nucleară, deşi în campania ei electorală promisese tocmai contrariul, angajându-se să reducă dependenţa Republicii Federale de importul de energie rusească. 

Mai nou, Merkel a mai făcut un pas în întâmpinarea stângii. Având nevoie, întru ratificarea în Bundestag a pactului fiscal, de o majoritate de două treimi a deputaţilor, Merkel a cumpărat mai nou aprobarea social-democraţilor şi ecologiştilor, acceptând taxa pe tranzacţii financiare.

Populista taxă, ce-ar urma să fie percepută pe tranzacţii bancare şi  bursiere, a început să fie revendicată tot mai insistent, după 2008, de stânga, spre a satisface sentimentele anticapitaliste manifestate de  un număr crescând de alegători.

Social-democraţii au motivat-o afirmând că, prin intermediul ei, s-ar lua de la bogaţi spre a se da la mai săraci, finanţându-se varii proiecte sociale sau de creştere economică.

În realitate, odată introdusă, taxa riscă să nu aibă un efect de Robin Hood, ci să determine fuga de capital, şi deci distrugerea de locuri de muncă, în zonele care o vor percepe.

Sub imperiul crizei, Merkel se arată totodată hotărâtă să meargă încă şi mai departe pe calea abandonării sacrosanctelor poziţii ale conservatorismului clasic.  În politica europeană Merkel şi, la chemarea ei şi principalii oficiali de la Bruxelles, din Luxemburg, Strasbourg şi Frankfurt, şi-au manifestat disponibilitatea pentru lansarea unui proiect de edificare rapidă a super-statului european. 

În replică la criza din zona euro, guvernul Angelei Merkel, şi în special cancelara şi ministrul ei de finanţe, Wolfgang Schäuble, au propus unificarea bancară şi fiscală a Europei, paşi decisivi în direcţia accelerării integrării europene şi a creării „Statelor Unite ale Europei”. 

Or, acest stat federal european ar obliga Germania, principala putere economică europeană, precum şi alte ţări solvente, precum Olanda sau Finlanda, să devină, pe termen lung, finanţatorii continentului.

Concomitent, acest stat, dorit de mediul de afaceri, întru salvarea monedei euro, a cărei zonă riscă tocmai să se dezintegreze şi aprobat de o parte din elita continentală, dar nu şi de majoritatea alegătorilor europeni, nu s-ar bucura de prea multă legitimitate democratică. 

Rămâne de văzut dacă demersurile şefei executivului german vor fi în stare să-i asigure, în 2013, menţinerea în fotoliul de cancelar. Pe moment, graţie modului în care a gestionat criza, Angela Merkel e încă surprinzător de populară la ea acasă.