E, în mod tragic, bine-mersi nu în ultimul rând în partidele care se pretind de dreapta.

La aproape un sfert de veac de la prăbuşirea statului ceauşist, formaţiunile care s-au ales din masa succesorală PCR-istă în urma acelui de graţie decembrie 89 aplică in corpore metode ce denotă supravieţuirea celei mai gregare intoleranţe staliniste faţă de orice discurs neobedient., faţă de orice spirit critic.

PSD-ul e tot mai limpede pe cale, ca, izbăvit în viitorul apropiat de tot mai incompetent condusa şi impopulara piatră de moară PNL-istă, să redevină grabnic ce-a fost sub Ion Iliescu şi Adrian Năstase: un partid-stat de toată frumuseţea, dotat nu doar cu un lider cu doctorat căruia nici gura nu-i miroase, nici de plagiat n-a plagiat, ci şi cu avantajul de a coabita ireproşabil, astfel încât nici "reaua" Europă să nu mai aibă neam ce-i reproşa.

Că acest PSD e PCR-ul nereformat nu mai deranjează de mulţi ani pe nimeni. Cu atât mai puţin pe partenerii pasămite de „dreapta” din coaliţia cu comuniştii. Parteneri care, în frunte cu un Crin Antonescu şi un Felix-Voiculescu îşi zic „naţional-liberali”, ba chiar şi „conservatori”, dar dacă-i cauţi mai atent la dantură, expresii şi locuţiuni, descoperi că păsăreasca pe care o vorbesc e, frecvent, cea mai neaoşă limbă securisto-ultranaţionalistă.

Cum anume se desfăşoară vibranta viaţă de partid a PNL s-a putut constata fără dificultăţi acum nu foarte multe zile, cu ocazia epurării ei de poate ultimele valori certe din cele rarisime de care mai dispunea partidul de odinioară al Brătienilor, devenit rând pe rând formaţiunea unor SRS, Becali, transfugi din PDL et eiusdem farinae.

E la mintea cocoşului că trimiterea în pustie a unor liberali adevăraţi precum Chiliman, Moisescu,Tuşa e, din unghiul unei drepte autentice, o enormitate, dată fiind orientarea şi competenţa maziliţilor, ori popularitatea şi capacitatea de a câştiga alegeri de care a dat dovadă bunăoară primarul sectorului 1 al capitalei.

Or, motivul real al excluderii lor e acelaşi care se ascunde şi în spatele aiuritoarelor atacuri la care sunt expuşi, în alt partid figurând ca fiind de dreapta, în speţă în PDL, oameni de o calitate şi probitate ireproşabile, precum Cristi Preda.

E clar ce-i uneşte. Şi Preda şi Chiliman şi Moisescu şi Baconschi şi Tuşa au fluierat în biserică. Or, aşa ceva nu li s-ar putea ierta decât, eventual, în partide de centru-dreapta autentice, precum cele occidentale, în care prospeţimea, inteligenţa şi disidenţa aducătoare de voturi şi prestigiu moral se apreciază, nu se bagă în pământ.

În schimb, alta e situaţia în formaţiunile anti-reformiste aflate acum la putere. Sau în zdrobitul PDL, al cărui lider, incapabil să-şi asume demisia de onoare după dezastrul său electoral din decembrie 2012 mizează, evident, de luni şi luni de zile, nu pe asumarea datoriei de a face o opoziţie veritabilă, ci pe vechi reflexe FSN-iste şi viitoare alianţe cu duşmanul.

În toate acestea se ascunde nu doar un dram de socialism, ci însuşi Everestul comunist al dispreţului autocratic. Ceea ce iese la iveală clar şi fără echivoc din atitudinea adoptată de mai marii partidelor pretinzând că ar reprezenta dreapta democratică în România faţă de un Preda, Baconschi, Moisescu, Tuşa, Chiliman e desconsiderarea. O desconsiderare de factură tipic iliescistă.

Este aceeaşi nesocotire a competenţei şi aceeaşi indiferenţă faţă de valoare care e soră bună cu dispreţul brutal faţă de popor manifestat de actuala putere în ignorarea voinţei exprimate de naţiune, prin referendum, de a se reduce dimensiunile actualului parlament. Un dispreţ identic a marcat de altfel toate epurările operate vreodată în istorie în marile mişcări, întreprinderi şi partide totalitare, de la cel fascist al lui Mussolini, trecând prin PCUS şi partidul nazist şi ajungând până la PCR şi moştenitorii săi.

Analizând într-o cheie similară derapajele antidemocratice de la Budapesta, editorialistul unui ziar realmente liberal-conservator precum Die Welt ajungea recent la o concluzie perfect compatibilă, în opinia mea, cu situaţia românească. În speţă că, în măsura în care mizează excesiv pe „statul puternic”, şi prea puţin pe cetăţean, premierul Ungariei Orban, (altfel decât liderii de centru-dreapta din Apus), e tributar „unei tradiţii autocratice răsăritene” din care spiritul civic lipseşte cu desăvârşire. Ca atare, Orban ar fi ajuns să fie „mai sovietic decât crede el însuşi”.

Acelaşi tip de stângă a stângii pare să se fi impus irevocabil şi în cele două partide de dreapta cu tradiţie postdecembristă din România. Până la reformarea lor din temelii, electoratul dreptei reformiste româneşti ar face bine să se reorienteze urgent.