Nici un dascăl, nici chiar un profesor universitar nu a îndrăznit sau nu a recurs la inamovibilitatea pedagogică pe care o are pentru a-l coborî de pe piedestal, măcar de dragul unui experiment estetic împreună cu elevii.

După evaluarea probelor orale de competență, o examinare mai degrabă formală, luni, peste 130.000 de absolvenți de liceu, dintre care peste 15.000 din promoțiile anterioare, au susținut proba scrisă la Limba și literatura română. Evenimentul a fost abordat sumar de majoritatea mass-media, având în vedere că pe lângă absolvenții liceelor, în această evaluare a performanțelor/analfabetismului funcțional sunt implicați sute de mii de părinți, bunici, prieteni ai celor care vor construi „viitorul de mâine al patriei“, care ar trebui să preia ștafeta și să performeze în meseriile pe care și le vor alege. Problema de fond este însă că nu prea au de la cine să preia ștafeta.

Au apărut deja în presă și primele cazuri de fraudare a examenului de capacitate la disciplina Limba și literatura română, care s-au lăsat cu deschiderea de dosare penale împotriva unor dascăli. Nimic nou sub soare, în condițiile în care inclusiv la examenele de titularizare a cadrelor didactice unii profesori sau învățători au fost prinși cu copiuța.

Trăim, de trei decenii și jumătate, vremuri tulburi în spațiul Educației. Așa-zisele reforme, făcute pe picior de unii miniștri din cele câteva duzini care s-au perindat din anii ᾿90 încoace, mai mult au încâlcit literele Abecedarului decât să le pună în ordinea firească în spațiul unui învățământ îmbâcsit de metehnele unor dascăli uitați de Dumnezeu în carapacea mediocrității sau, dimpotrivă, a unor dascăli ieșiți din amfiteatrele universităților fără vocația de a face școală, fără chemarea de a descifra împreună cu elevii lor sensul adânc al unei poezii, ca de pildă „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“ a lui Blaga (subiect care, de altfel, ar fi putut să pice la examen). Sigur că nu generalizez, dar realitatea e așa cum e, și asta arată o lipsă majoră de implicare a dascălilor în a o corecta cât de cât.

Educația ar trebui să fie un spațiu al dezbaterii, al ideilor proaspete, al argumentelor ferme, dar mai ales al supunerii cuvântului la probele cele mai draconice, ca în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte“, atât de drag lui Constantin Noica.

De ce nu se joacă profesorii cu elevii lor

În spațiul nostru dâmbovițean, zeii nu pot fi detronați. Luceafărul poeziei românești a rămas tot Eminescu. Nici un dascăl de gimnaziu sau de liceu, nici chiar un profesor universitar nu a îndrăznit sau nu a accesat inamovibilitatea pedagogică pe care o are pentru a-l coborî de pe piedestal, măcar de dragul unui experiment estetic împreună cu elevii pe care îi are în grijă, și a-l pune alături, pe aceeași treaptă cu Blaga, cu Arghezi, mai nou cu Virgil Mazilescu sau cu Nichita Stănescu.

Am convingerea că ar fi o provocare fertilă pentru elevi aceea de a le pune în mână o altă lupă prin care să privească pleiada monștrilor sacri ai literaturii române.

Un dosar de presă realizat în urmă cu mulți ani de revista „Observator cultural“, care l-a supus dezbaterii pe Eminescu, a făcut valuri. Toată intelighenția a luat foc, iar intelectulii care au îndrăznit să-și spună, cu argumente, opiniile, au fost puși la zid. Canoanele, și nu doar cele din spațiul literaturii, fac din elevi simpli depozitari ai unei cantități uriașe de informație, livrată de profesori în chip mecanic.

Din nou, nu generalizez, dar analfabetismul funcțional care stăpânește aproape jumătate din elevii din toate ciclurile de învățământ e un răspuns dureros la întrebarea de ce școala românească a ajuns la limita de avarie.

Cu „România Educată“ în brațe, ministrul Ligia Deca trebuie să răspundă la multe întrebări

Copiii au nevoie de provocare pentru a fi activi la orele de curs, pentru a-și exprima liber credințele intime, ideile, opiniile, chiar și pe cele năstrușnice. Dar sistemul constipat al Educației, cu toate reformele făcute pe genunchi de unul sau altul din duzinele de miniștri care au păstorit cel mai important pilon al unei societăți care pretinde că urmează calea europeană, le retează din fașă orice determinare către performanță, către originalitate, către gândirea eliberată de zgura din capetele unor dascăli, directori, inspectori școlari, secretari de stat, miniștri.

Cu „România Educată“ în brațe, ministrul Ligia Deca are obligația să răspundă la întrebarea de ce peste jumătate dintre elevii de gimnaziu nu au reușit să ia nota 5 la matematică la evaluarea națională pentru admiterea la liceu. În brațe cu conspectul conștiincios al opisului pedagogic gândit de președintele Klaus Iohannis și ținut la macerat ani de zile la Cotroceni, Ligia Deca va trebui să spună opiniei publice, în speță părinților, elevilor și profesorilor ce reforme a inițiat în spațiul Educației de când ocupă fotoliul de ministru. Și, în viitorul apropiat, tot cu „România Educată“ în brațe, pupila lui Iohannis va trebui să răspundă și la întrebarea privitoare la promovabilitatea examenului de Bacalaureat din acest an, care, după toate indiciile, va fi mai redusă decât în anii precedenți. Sigur că m-aș bucura să mă înșel.

Voci avizate despre tarele învățământului

Mihaela Irimescu, profesoară de Limba și literatura română la Liceul Mircea Eliade din București, cu o experiență în învățământ de peste 40 de ani: „Se pune în continuare foarte mult accent pe obligativitatea parcurgerii unor opere literare canonice, care, din nefericire, nu sunt lecturi care să atragă adolescenții, și e de înțeles că e așa. Ce relevanță poate să aibă pentru un absolvent de liceu care poate alege orice carieră, nu una în lingvistică, studiul acesta intensiv al literaturii?

Echilibrul dintre latura informativă și cea formativă al educației ține de fiecare cadru didactic în parte. Cele două componente ale procesului de învățare, de asimilare a cunoștințelor nu sunt reglementate în vreun fel la nivel general. Asta e o altă hibă a sistemului, fiindcă sunt profesori dedicați, cu har, care fac din pasiune ce fac, dar sunt și foarte mulți, din câte văd eu, îmi pare rău s-o spun, dintre cei mai tineri, care fac asta ca pe o meserie oarecare, fără să fie dăruiți, pasionați, e doar o modalitate de a-și câștiga existența. Iar dacă în sarcina unor astfel de dascăli pică echilibrul acela dintre informație și formație nu e prea bine, ca să spun doar atât.  

Pe de altă parte, asistăm, de mulți ani, la aruncarea anatemei asupra copiilor, a elevilor și chiar a studenților, în sensul că ei ar fi principalii vinovați de starea precară a învățământului românesc. Nu e corect. Copiii sunt așa, cred eu, mai degrabă pentru că trăiesc în lumea pe care noi am construit-o pentru ei. Nu știu în ce măsură ei ar putea fi vinovați pentru asta, cred că mai degrabă pentru asta este vinovată societatea, iar societatea am format-o noi, cei maturi“.

Mircea Dumitru, profesor de Filosofie la Universitatea din București, fost rector al Universității și fost ministru al Educației: „Văd acum și în învățământul primar, și gimnazial, și liceal o cantitate de informație pe care elevii trebuie să o parcurgă în termen foarte scurt, nemaiavând posibilitatea să facă recapitulări, să fixeze și să convertească informația în cunoștințe temeinice. Pe de altă parte, sunt  conținuturi foarte dificile, foarte abstracte pentru nivelul lor de dezvoltare conceptuală, mentală. Începând cu anii ᾿90, nu a existat o reformă a procedurii de susținere a examenului de capacitate. S-a mers pe reforma de tip curricular, dar în loc să se simplifice imperativele examenului de Bacalaureat, totul s-a complicat“.

Daniela Dumitru, profesor universitar de Pedagogie la Academia de Studii Economice (ASE) din București: „La evaluarea națională, un profesor de matematică a semnalat că două subiecte erau noi, pe care copilul nu le parcursese la clasă. Asta e o greșeală didactică și pedagogică gravă, care depășește de bună seamă limitele de decizie la nivel de unitate școlară. Elevul nu poate să performeze sau măcar să dea un răspuns adaptat atâta vreme cât cerința de la examen este practic necunoscută.

În primul rând, e vorba de nerespectarea accesibilității de vârstă. Nu se ține cont de dezvoltarea psihologică a copiilor. Și atunci se recurge la învățarea mecanică, fără opinii, fără întrebări, fără curiozități. Învățământul formativ ar trebui să meargă pe mai multă particularitate, pe luarea în seamă a fiecărui elev în parte, pe considerarea fiecărui elev un partener al profesorului. Sigur că nu se întâmplă așa, pentru că este mult mai simplu pentru profesor să se adreseze unei clase întregi, să nu fie deranjat cu întrebări, cu nelămuriri, cu idei, fie ele și desprinse de la litera cărții“.

Atâta vreme cât o mare parte a dascălilor nu își vor apleca urechea la cerințele imperative, deși doar șoptite, ale elevilor, nu avem nici o șansă la o educație deschisă, neîncorsetată, necrispată și, nu în ultimul rând, neînregimentată azimutului politic.