Decibelii versurilor deocheate pe ritmuri orientale răsună în bolizii beizadelelor, în piețe, în stațiunile montane, la malul mării, în mahalale, chiar și în căminele studențești.

Tzanca Uraganu, Florin Salam, Adrian Copilul Minune, Vali Vijelie, Nicolae Guță,  Luci Diamantul, Toni de la Brașov, Stelyan de la Turda sunt doar câteva nume de maneliști de top cu milioane de ascultători pe YouTube, Tik-Tok ori Spotify, cu vile somptuoase și bolizi de la MBW la Rolls Royce.  

Începând cu anii ʼ90, muzica pupulară și muzica lăutărească au pierdut din audiență mai ales în rândul tinerilor, chiar și în rândul tinerilor de la sate, dar și în rândul celor de vârsta a doua. Pe de o parte, pentru că marii interpreți de muzică populară Maria Lătărețu, Maria Ciobanu, Ion Dolănescu, Irina Loghin, Benone Sinulescu, Sofia Vicoveanca au dispărut de pe scenă, pe de altă parte pentru că muzica populară autentică nu a mai putut ține pasul cu iureșul vieții cotidiene și nevoia unei muzici frugale consumate la botul calului, cu adresabilitate ad-hoc, asemeni rapului sau genului hip hop. 

"Societatea produce manele, nu manelele modelează societatea"

Potrivit unui sondaj de opinie realizat de INSCOP în 2023, muzica populară încă era cea mai ascultată, în timp ce manelele erau preferate de peste 21% dintre respondenți, în creștere cu șapte procente față 2013. E însă de presupus că numărul consumatorilor de manele este mai mare în situația în care acest gen muzical e încă stigmatizat și atrage după sine răspunsuri viciate.

Care e secretul acestui gen muzical care a crescut în audiență în ultimul deceniu și continuă să atragă ascultători? Regretata Speranța Rădulescu, etnomuzicolog și antropolog, cercetător la Muzeul Țăranului Român, cea care i-a descoperit și promovat pe plan internațional pe vestiții lăutari din Clejani, a dat un răspuns memorabil într-un interviu la Adevărul din 2014: "Societatea produce manele, nu manelele modelează societatea (...) Nu vă plac manelele? Schimbaţi societatea asta care le produce, care funcţionează cu hoţii la loc de cinste! Societatea este cea care se reflectă în manele. Boşii, magnaţii, sau cum se numesc, ei sunt cei care aruncă cu bani şi stimulează existenţa acestui fenomen."

Aș adăuga o apreciere. Ca și doinele, însă în mai mică măsură, muzica populară a avut și are ca epicentru dorul, mai mult decât dragostea, mai mult decât diapazonul sufletelor pereche, în timp ce maneaua respiră vitalitate, cultul bogăției, viața lipsită de griji, respirația puterii, inclusiv a puterii politice. 

Cine nu își amintește versurile unei manele a lui Nicolae Guță dedicată fostului președinte Băsescu în campania electorală din 2009: "Îl vom pune preşedinte/că Băsescu nu ne minte?" Sau maneaua lui Florin Salam pentru Elena Lasconi la alegerile prezidențiale din 2024: "Hai Lasconi la putere/Scapă țara de lichele/De perverși și mafioți/Pune-i la respect la toți?" Sau maneaua lui Nicolae Guță pentru Liviu Dragnea și PSD: "Votează cu-ncredere/Liviu Dragnea-PSD?"

Nu vreau să fac un proces de intenție suspectându-i pe eroii manelelor mai sus pomeniți că i-ar fi plătit pe trubadurii cu lanțuri din aur la gât de sute de grame, dar totul e posibil.

Folclorul autentic, o bogăție culturală care nu mai respiră

"Până când nu te iubeam", cântată de celebra artistă Maria Tănase, a fost prima manea românească autentică, potrivit definiției din DEX și aprecierii ziaristului, poetului și eseistului Miron Manega. Piesa a fost interpretată și de Pink Martini și Loredana Groza într-un concert la București.

Linia melodică orientală, ritmul tărăgănat și instrumentele muzicale tradiționale nu au nimic de-a face cu manelele de azi. Romanțele Mariei Tănase și ale Ioanei Radu nu le mai ascultă aproape nimeni, la fel cum marii lăutari interbelici Zavaidoc, Fărâmiță Lambru, Barbu Lăutaru ori Dumitru Siminică au trecut în uitare. Folclorul autentic încă rămâne o bogăție culturală latentă, doar că nu mai respiră. Printre puținii culegători ai acestei zestre a comunităților sătești este interpretul și muzicologul Grigore Leșe.

În anii comunismului, muzica lăutărească nu a fost interzisă, dar era bine păzită de cerberii regimului pentru a nu scăpa cumva "șopârle" care să întineze "viitorul luminos" al nației.

Boema de la "Șarpele Roșu" cu Nelu Ploieșteanu și Ștefan Iordache

Ultimul taraf autentic, Taraful Haiducilor, a fost descoperit la Clejani de  etnomuzicologul elvețian Laurent Aubert, care a reușit să obțină aprobare de la culturnicii comuniști să țină un concert la Geneva. Ulterior, după 1990, impresari străini împreună cu etnomuzicologul Speranța Rădulescu i-au purtat pe lăutarii din Clejani, sub denumirea de Taraf de Haidouks, pe marile scene ale lumii, printre care Opera din Paris sau Carnegie Hall-ul din New York. În 1999, au apărut în filmul "Omul care plânge" alături de Johnny Depp, Christina Ricci ori John Turturro. 

Un ultim popas în aventura muzicii lăutărești autentice e legat de restaurantul "Șarpele Roșu" din București, unde mari actori precum Ștefan Iordache și Gheorghe Dinică poposeau seara/noaptea după spectacolele de teatru pentru a-l asculta pe Nelu Ploieșteanu la un pahar cu vin. Cântecul care le încălzea inimile era "La Chilia-n port."

Am avut ocazia să merg de mai multe ori la boema de la "Șarpele Roșu" în anii ʼ90 împreună cu alți poeți. Erau alte vremuri decât aceasta a vocalizelor lui Florin Salam sau Nicolae Guță.