Noul guvern de extremă dreaptă din Italia face exact ce a promis în campania electorală: acostarea migranţilor salvaţi de la înec este îngreunată şi în unele cazuri devine imposibilă. Şefa guvernului italian, Giorgia Meloni, a fabulat chiar despre o blocadă maritimă.

Trecem prin aceeaşi dramă strigătoare la cer ca în 2018, când ministrul italian de Interne de atunci, Matteo Salvini, astăzi ministrul Transporturilor, a blocat porturile, aducând critici batjocoritoare politicii pentru migraţie a UE. Ca şi atunci, celelalte state ale UE reacţionează fie prefăcându-se că nu văd nimic, fie exprimând mesaje consolatoare, fie prin goale promisiuni vizând solidaritatea europeană sau găsirea unei soluţii europene.

Politica pentru migraţie a UE se concentrează din 2015, nu doar la presiunile guvernelor naţionaliste de dreapta, mai ales pe respingerea posibililor solicitanţi de azil la graniţele maritime sau terestre, pe descurajarea lor şi baricadarea teritoriului comunitar. Pentru distribuirea pe ţări a oamenilor care au reuşit să pătrundă în UE şi să depună o cerere de azil nu există în continuare un concept final. În ultimul an au reuşit să pătrundă în UE 540 000 de oameni şi tendinţa e ca numărul lor să crească. Mai multe încercări ale Comisiei Europene de a impune un sistem obligatoriu au eşuat. Înţelegerea benevolă încheiată abia în iunie anul acesta de unele state mai mari ale UE în vederea preluării unor contingente mai mici de migranţi a fost dinamitată. Franţa s-a retras din înţelegere fiindcă Italia nu-şi mai respectă obligaţiile asumate privind primirea în ţară a naufragiaţilor.

Italia nu este suprasolicitată comparativ cu alte state

În teorie rămâne valabil ca ţările în care un migrant păşeşte pentru prima dată în UE, deci Italia, Grecia, Spania, Croaţia, Polonia, Ungaria, Malta şi Cipru, să fie responsabile pentru procedura de acordare a azilului şi pentru găzduirea lui. Dar această reglementare, denumită Dublin 2, nu mai funcţionează în practică de multă vreme. De fapt nu a funcţionat niciodată, fiindcă, de exemplu, potrivit statisticilor instituţiilor europene, din cei 80 000 de oameni care au ajuns în acest an în Italia traversând Marea Mediterană, doar aproximativ jumătate au depus cerere de azil în Italia. Ceilalţi fie trăiesc în clandestinitate în Italia, fie şi-au continuat călătoria spre nord, cu acordul tacit al autorităţilor italiene.

Acelaşi lucru se poate constata şi în Grecia, Spania şi pe ruta balcanică. Numai aşa este explicabil faptul că majoritatea cererilor de azil se depun în Germania. Dar Germania, la fel ca şi învecinata Austrie, nu poate fi prima ţară a UE în care un migrant păşeşte, din pricina poziţiei sale geografice. De aceea ţările încearcă să-i redirecţioneze pe migranţi spre ţara de la frontiera externă a UE din care au venit, potrivit regulilor Dublin 2. Dar această încercare reuşeşte în foarte puţine dintre cazuri.

Guvernul italian nu are motiv să se plângă de suprasolicitare, îndeplinindu-şi promisiunile populiste. Cifrele demonstrează că alte state ale UE găzduiesc mult mai mulţi solicitanţi de azil decât Italia. În cifre absolute, cele mai multe cereri de azil au fost depuse  în Germania, Franţa şi Spania. Italia se clasează abia pe locul patru. Iar pe cap de locuitor al ţărilor respective, cele mai multe cereri au fost depuse în Cipru, Slovenia şi Austria, nu în Italia. Respingerea sau tărăgănarea formalităţilor de primire a navelor de salvare în porturile italiene produce, făcând abstracţie de situaţia grea în care se află migranţii, imagini respingătoare, cu care se poate excelent face politică. Exact ca în urmă cu patru ani.

Se caută cu disperare o politică pentru migraţie comună

Adevărat este şi faptul că majoritatea oamenilor care ajung în Italia nu ajung acolo după un naufragiu ci la bordul unor nave pe care traficanţii de persoane le navighează până pe coastele Siciliei sau Calabriei. Ruşinea propriu-zisă a politicii pentru migraţie e că nu a reuşit să facă de prisos riscanta traversare a Mediteranei. Toate încercările de instalare a unor tabere în Libia, de înfiinţare acolo a unor centre de îmbarcare spre UE, de procesare a cererilor de azil în nordul Africii, de cooperare cu ţările de origine ale migranţilor sau de combatere a traficanţilor de persoane au eşuat până în prezent. Mai grav, cifrele au început iarăşi să crească.

Miniştrii de Interne ai UE trebuie rapid să se reunească iarăşi pentru consultări privind distribuirea pe ţări a solicitanţilor de azil. Până atunci va exista iarăşi nedemnul "bingo cu refugiaţi", după cum îl denumesc funcţionarii europeni de la Bruxelles. Prin videoconferinţă, ei vor încerca să găsească în ţările UE locuri pentru migranţii din Italia, care altminteri sunt condamnaţi să vegeteze în continuare la bordul navelor de salvare. Aşa s-a întâmplat în 2018 şi 2019 şi aşa se va întâmpla şi acum. Un spectacol jalnic.