Au ucis nouă bărbaţi de origine străină şi o poliţistă. Mulţi alţii au scăpat cu viaţa în urma unor atentate cu bombă, dar au rămas cu sechele sufleteşti şi trupeşti până astăzi.

Beate Zschäpe, singura supravieţuitoare a grupării teroriste autointitulată Clandestinitatea Naţional-Socialistă (NSU) a fost condamnată în 2018 la închisoare pe viaţă. O sentinţă dreaptă, fără doar şi poate. 

În procesul NSU trebuiau să fie mai mulţi acuzaţi 

Dar seria de crime comise între anii 2000-2007 a fost astfel elucidată doar sub aspect juridic. Şi încă cu neajunsuri. Fiindcă pe lângă acuzata principală Beate Zschäpe şi cei patru sprijinitori ai ei ar fi trebuit să se afle în boxa acuzaţilor mult mai mulţi extremişti de dreapta.

Dar procurorii federali fie nu au putut fie nu au vrut să decidă asta, deşi existau semnale şi indicii suficiente în acest sens. 

De ce atâta reţinere? De teamă că în lipsa probelor nu vor putea fi condamnaţi în cele din urmă? Sau fiindcă s-a dorit cu tot dinadinsul menţinerea tezei că a fost vorba doar de un trio NSU, format din Beate Zschäpe, Uwe Böhnhardt şi Uwe Mundlos?

Compus din acea femeie şi cei doi prieteni ai ei, care s-au retras în clandestinitate în 1998 pentru a străbate un timp mai târziu ţara şi a comite crimele bestiale, trăindu-şi cu nesaţ rasismul. 

Un scandal: dosarele serviciului de contrainformaţii Verfassungsschutz rămân secrete 

Toate acestea au fost posibile pentru un timp atât de îndelungat doar fiindcă cei trei au avut în întreaga Germanie susţinători şi simpatizanţi. Patru dintre ei au fost acuzaţi de sprijinirea NSU şi au primit diverse pedepse privative de libertate. Chiar şi acest fapt contrazice în mod de-a dreptul grotesc teza imposibil de susţinut, a unui trio NSU, pe care acuzatorii s-au tot bazat. 

O privire retrospectivă asupra acestui capitol nesatisfăcător al istoriei justiţiei germane este necesară şi la un deceniu de la autodemascarea NSU. Fiindcă rememorarea şansei pierdute şi altor carenţe arată cât de dificil îi este Germaniei să lupte împotriva extremismului de dreapta.

Din păcate s-au tras şi se trag adesea concluzii greşite din şocul provocat de seria de crime. 

Un exemplu din anul 2021: creştin-democraţii şi ecologiştii aflaţi la putere în landul Hessa au împiedicat, în ciuda votului opoziţiei, inclusiv a formaţiunii populiste de dreapta AfD, deschiderea dosarelor serviciului de contrainformaţii Verfassungschutz, referitoare la NSU.

Acestea rămân în continuare sub zăvor pentru alţi 30 de ani. În context tocmai în acest land federal ar fi existat destule motive pentru a asigura prin transparenţă încrederea în statul de drept. 

Urmă sângeroasă în Hessa: Halit Yozgat, Walter Lübcke, Hanau

În oraşul Kassel a fost ucis în 2006, în internet-cafe-ul său Halit Yozgat, o victimă a NSU. În prezenţa dovedită a unui colaborator al Verfassungschutz.

Cam la 30 de kilometri depărtare a fost ucis în 2019 politicianul CDU Walter Lübcke, care s-a implicat în ajutorul refugiaţilor, fiind împuşcat în cap. Împrejurările crimei seamănă înfricoşător cu metoda NSU. Măcar între timp criminalul de extremă dreaptă a fost condamnat la închisoare pe viaţă.

Şi tot în Hessa, în centrul oraşului Hanau, un alt extremist de dreapta a ucis opt bărbaţi şi o femeie. 

Da, este adevărat, faptele Beatei Zschäpe şi ale celor doi prieteni-killeri ai ei, găsiţi morţi pe 4 noiembrie 2011 într-o rulotă în flăcări, nu au legătură directă cu uciderea lui Walter Lübcke şi cu masacrul din Hanau. Dar urma de sânge se poate recunoaşte printr-un mobil comun: extremismul de dreapta ucigaş.

O primejdie a cărei dimensiune a fost subestimată de responsabili politici din întreaga Germanie în primii ani după deconspirarea NSU.

A durat mult prea mult până când extremismul de dreapta a fost recunoscut drept principala ameninţare la adresa democraţiei şi statului de drept. Acum s-a ajuns în sfârşit la consens. Ministrul federal de Interne, Horst Seehofer, o tot repetă, la fel şi preşedintele Verfassungsschutz, Thoma Haldenwang.

Vorbele sincere ale lui Merkel au rămas fără urmări 

Ce rămâne este gustul amar că vorbele nu sunt decât arareori urmate de faptele ce se impun.

Este valabil şi pentru cancelara Merkel. Ea a declarat în cadrul ceremoniei de comemorare a victimelor NSU, desfăşurată la Berlin că "noi facem totul pentru a elucida crimele şi a descoperi complicii şi organizatorii din umbră, astfel încât toţi făptaşii să-şi primească pedeapsa cuvenită".

Sigur că a fost sinceră când a făcut această promisiune, dar aceasta s-a dovedit a fi deşartă. Fiindcă multor responsabili politici şi din aparatul de siguranţă le lipseşte în continuare curajul şi voinţa de a-şi recunoaşte greşelile.

O ţară care menţine la secret dosare importante şi la zece ani de la autodemascarea NSU, în condiţiile în care mulţi alţi făptaşi i-au copiat între timp modul de operare, face într-o chestiune decisivă prea puţin în lupta contra extremismului de dreapta.