Ne vom culca online, ne vom trezi online, vom face excursii online, ne vom îndrăgosti online, ne vom căsători online, ne vom crește copiii online. O parte din toate acestea se întâmplă și acum, la scară largă, dar Internetul e departe să-și fi spus ultimul cuvânt, și în cazul beneficiilor, care sunt enorme, dar și în cazul daunelor, la care mă voi referi în continuare.

O parte dintre noi avem mii de prieteni pe rețelele de socializare, dar niciunul în viața reală. Ne facem o groază de dușmani virtuali pentru că gândim altfel decât ei. Injuriile nu au nevoie de argumente, le deversăm în lumea uriașă a mediului virtual ca sentințe definitive.

Odată cu ieșirea din comunism, am obținut dreptul deplin al libertății de exprimare. În mass-media, care nu era aservită regimului Iliescu, la locul de muncă, în autobuze, în piețe, la colțul străzii, libertatea de exprimare s-a metamorfozat într-un edict al libertinismului. Libertatea de a spune ce gândești a scos la suprafață o realitate imundă. Fără a generaliza, ne-am arătat adevărata față: invidia („să moară și capra vecinului“), lipsa de empatie, microbul discriminării și al avântului justițiar, lipsa de solidaritate, autosuficiența, absența îndoielii din recuzita instrumentelor de comunicare.

Exerciții de autosuficiență în lumea virtuală

Apariția Internetului a multiplicat toate aceste tare moștenite din comunism. Fibrilațiile cotidiene vor fi de acum resetate în fața calculatorului sau a telefonului mobil. Like-urile ne vor ostoi singurătatea, o postare agresivă și lupta necruțătoare cu te miri cine ne vor reda stima de sine, intruziunea unui  anonim în biroul unui om de cultură ne va alimenta copios iluzia curajului. „Merita să-i dau câteva smetii“, va scrie pe Facebook internautul prietenilor săi virtuali. Dacă omul de cultură va face nefericitul pas să reacționeze, el va fi „pus la punct“ de o întreagă colonie online. Suntem preocupați să nu ratăm cumva un scandal de pe întinsul planetei virtuale, să nu pierdem cele mai anoste postări despre cele mai anoste personaje. Dar cel mai cool exercițiu de autosuficiență e să ne luăm de piept cu personalități de prestigiu. Exemplul cel mai la îndemână privește dejecțiile pe care nu puțini internauți le-au aruncat asupra domnului Mihai Șora în ultimii ani de viață.

Poștașul nu vine pe WhatsApp

De zeci de ani nu ne mai scriem scrisori, nici ilustrate de felicitare pentru zilele de naștere sau sărbătorile de peste an. Aproape că nu mai știm să scriem „de mână“. Ne amăgim că iureșul zilelor ne mănâncă tot timpul. Ca să trimiți o scrisoare trebuie să faci un drum la poștă, să stai la coadă pentru timbru sau pentru a o trimite „recomandată“. Ne salvează WhatsApp-ul, Facebook-ul, Twitter-ul. Dar întreaga poștă a rețelelor sociale are un neajuns major: lipsește poștașul care să ne aducă vestea, scrisoarea. Altfel spus, suntem privați de o trăire fundamentală a sufletului, anume așteptarea. Suntem obligați să primim și să răspundem instant, ca și cum timpul nu ar mai avea răbdare. Fără foșnetul hârtiei, cuvintele sunt mai sărace, iar gândurile mai puțin împărtășite cu expeditorul. Redau spusele unui copil dintr-o carte-experiment a lui Dorel Zaica: „Când scriem, cuvintele au timp să pornească de acolo de unde trebuie, suflet sau cap“.

Fenomenul de cyberbulling, în continuă creștere

Bogăția limbajului copilăriei, care m-a preocupat tot timpul, stă în suculența cuvintelor, în stângăcia inocentă a comunicării față de normele standard ale limbii. Printre cele mai nocive efecte ale Internetului în rândul copiilor este formalizarea limbajului. Alfabetul șabloanelor nu mai lasă loc verbalizării ingenue, creativității, cuvintelor însuflețite.

Un studiu realizat anul trecut de organizația Salvați Copiii arată că 77% dintre copii au afirmat că petrec cel puțin 3 ore zilnic pe Internet. Doi din cinci copii au spus că au fost jigniți sau au primit mesaje supărătoare pe rețelele de socializare, numărul fiind mai mare în rândul fetelor. Fenomenul de cyberbulling este în continuă creștere, însă doar 3 din 10 victime ale abuzului cibernetic au avut încredere să discute cu cineva, iar dacă au făcut-o, de obicei au vorbit cu prietenii, evitând părinții.

Ceea ce mulți părinți și profesori nu înțeleg este faptul că și copiii abuzați, verbal sau faptic, și agresorii, și martorii sunt victime, Iarăși, ceea ce adulții nu înțeleg este faptul că de multe ori bullyngul pe rețelele de socializare este mult mai agresiv, cu efecte mult mai dramatice decât în viața reală.

Însingurările, depresiile, tentativele de suicid ale copiilor nu fac parte din spațiul virtual, ci, din păcate, din viața reală.