Ziua Internațională a Educației este întâmpinată și anul acesta, pe 5 octombrie, cu aceleași boli cronice din sistemul de învățământ. Educația e la fel de politizată, de la vârful ministerului până la inspectorii școlari și directorii de școli. Alocarea a 6 la sută din PIB pentru Educație, așa cum prevede legea din 2011, a fost mereu amânată prin ordonanțe de urgență care niciodată nu au destinat învățământului nici măcar jumătate din acest procent. Discriminarea din școli a elevilor cu dizabilități sau a minoritarilor de etnie romă, violența fizică sau verbală asupra copiilor, învățarea lecției „pe de rost“ în dauna orelor de clasă interactive în care elevii să fie încurajați de profesori să-și comunice propriile idei, să le discute, să aducă argumente sunt doar câteva dintre bolile sistemului de învățământ.

Câți profesori admit că greșesc, câți recunosc, onest, măcar în fața părinților că au nedreptățit un elev care a ieșit din litera manualului și a scris o compunere creativă, câți nu sancționează un elev pentru că a greșit și consideră greșeala un ingredient al libertății de gândire, al nevoii de autocunoaștere și al dobândirii încrederii în sine a elevului?

Se consideră îndeobște că doar elevii au nevoie să câștige încrederea în sine pentru a participa la orele de curs cu dăruire, cu bucurie și chiar cu entuziasm. Dar ce ne facem cu acei dascăli care nu că nu ar cunoaște disciplina pe care o predau, dar sunt nesiguri că stârnesc interesul elevilor? Aici intervine unul dintre cei mai importanți indicatori ai procesului educației, anume pregătirea pedagogică. Se face prea puțină practică pedagogică, pentru a nu mai vorbi de lacunele din pregătirea teoretică.

Noua lege a învățământului preuniversitar prevede la Art. 63: „Cariera didactică include succesiunea evolutivă a activităților și a etapelor de formare profesională în scopul realizării activității didactice în sistemul de învățământ“. Este vorba de cursuri de formare continuă pentru profesori, în condițiile în care cerințele societății devin tot mai diversificate. Casele corpului didactic au tocmai acest rol, să promoveze inovația și reforma sistemului. Aceste entități există dintotdeauna, dar reforma sistemului de învățământ bate pasul pe loc în condițiile în care miniștrii numiți pe criterii politice țin mai mult la scaun decât la educația copiilor și la îmbunătățirea condițiilor în care muncesc profesorii.

Când începerea anului școlar prinde o groază de școli în plin șantier, avem o problemă. Când învățătorii și profesorii sunt obligați să cumpere din banii lor diferite instrumente de studiu, avem o problemă. Când profesorii primesc doar 1500 de lei pe an „primă de carieră didactică“, așa cum prevede noua lege a educației, pentru plata cursurilor de formare profesională, pentru cumpărarea de echipamente IT care să fie folosite în scop didactic, pentru abonamente pe platformele educaționale sau pentru materiale didactice avem, din nou, o problemă.

Puțin peste jumătate dintre români au încredere în profesori  

Peste 4000 de cadre didactice din învățământul preuniveritar nu au pregătire de specialitate, sunt așa numiții „suplinitori“, mulți dintre ei având doar diploma de bacalaureat. Suntem în situația absurdă în care un absolvent a 12 clase predă elevilor din clasa a XII-a. Premianții clasei sunt de bună seamă mai bine pregătiți decât profesorii lor, care cine știe cu ce medie au absolvit examenul de bacalaureat.

Zeci de mii de cadre didactice care au susținut examenul de titularizare în acest an au luat sub nota 5, iar unii dintre candidați au fost prinși copiind.

Sistemul de învățământ nu este doar subfinanțat, dar duce lipsă și de cadre didactice. Tinerii nu mai aleg să-și facă o carieră în învățământ nu doar din cauza salariilor mici, ci și pentru că nu sunt respectați de părinți, de elevi, de societate în general..

Potrivit unui sondaj IRES de la finele anului trecut, profesorii au fost creditați cu multă și foarte multă încredere de 59% dintre respondenți, la fel ca medicii și preoții. Pe de altă parte, conform unui sondaj realizat recent de Centrul de Sociologie Urbană și Regională (CURS) privind principalele probleme cu care se confruntă românii, doar 3% dintre cei chestionați consideră că Educația este o problemă în România. Este o discordanță greu de înțeles între cele două măsurători statistice. Dacă doar puțin peste jumătate dintre români apreciază profesorii, cum se face că Educația este percepută ca fiind o problemă insignifiantă?

Cine e răspunzător de faptul că doar patru din cinci copii absolvă clasa a VIII-a, cei mai mulți din mediul rural, și doar șapte din zece absolvă liceul? Dacă Educația nu este o problemă îngrijorătoare, cum se face că aproape jumătate dintre elevi sunt analfabeți funcțional? În mediul rural sunt încă numeroase cazuri în care copiii merg câte 4-5 kilometri pe jos până la școală.

Abia atunci când politicienii vor fi mai familiarizați cu alfabetul unei bune guvernări și vor ține mai puțin la scaunele lor decât la susținerea unei reforme radicale a Educației, sistemul de învățământ din România va începe să performeze.