În primele zile după căderea comunismului și apoi ani la rînd, presa autohtonă dar mai ales cea internațională a realizat reportaje cutremurătoare despre copiii din România bolnavi de SIDA, despre copiii din orfelinate și despre așa numiții „copii ai străzii“. Toți aceștia aveau în comun lagărele lui Ceaușescu populate cu sufletele inocenților. Potrivit UNICEF, 700 de orfelinate adăposteau în jur de 100.000 de copii. Presa străină a publicat sute de reportaje din orfelinatele în care 60% dintre copiii abandonați în maternități și internați în aceste ghetouri, cu handicapuri foarte grave, mureau după doi-trei ani. Subnutriția și asistența medicală precară, lipsa medicamentelor sau a interesului medicilor erau principalele cauze ale morbidității infantile. Cei care scăpau pînă la a deveni majori și a fi aruncați în stradă din acele stabilimente rămîneau cu sechele pe viață. Unii dintre ei reușeau să-și găsească un loc de muncă și să se integreze social, dar cei mai mulți erau expulzați sau discriminați de societate, așa cum se întîmplă și acum în bună măsură cu orice minoritate: etnică, religioasă, sexuală și încă altele. Alții, ajunși la periferia societății, deveneau infractori, victime ale politicii demografice a dictaturii comuniste care interzicea avorturile. Au murit mii de copii, au murit mii de femei care au încercat să scape de sarcină prin metode băbești, unele dintre ele de-a dreptul barbare.

În 1990 am mers cu un coleg de la revista la care lucram la un orfelinat din București în ajunul Crăciunului. Copiii au tăbărît pe dulciurile și hainele cumpărate cu sprijinul colegilor, trăgeau de pulovere, de pantaloni, de ciorapi, cei care reușeau să pună mîna pe un obiect de îmbrăcăminte fugeau și se ascundeau sub paturile de fier roase de rugină. Și nu mai ieșeau de acolo. Mulți dintre ei erau dezbrăcați, goi-pușcă, numai piele și os. Cînd am vrut să plecăm, au tăbărît pe noi ciorchine, ne țineau de haine, se rugau să mai stăm. „Ia-mă în brațe, ia-mă cu tine acasă“, se rugau. Unii se legănau într-una pe paturile ruginite, sufereau de autism, de tulburări de comportament sau de alte boli psihice. Înăuntru mirosea a urină, a rufe nespălate și a transpirație de copil.

Orfelinatele erau împînzite de șobolani, copiii sufereau de foame, de frig, erau spălați cu furtunul cu apă rece. Îngrijitoarele însă o duceau bine, luau mîncarea de la gura copiilor, iar ca să nu fie întrerupte din croșetat îi băteau ca pe animale. După decembrie ’89, au început să sosească tiruri cu alimente și haine din Occident. Multe opreau la porțile orfelinatelor. Dar copiii tot înfometați și dezbrăcați rămîneau, pentru că ajutoarele umanitare erau dosite și duse acasă de personalul acelor ghetouri, de la director la îngrijitoare și medici.

Copiii din orfelinate, o marfă pentru samsarii de suflete

Încă din 1990 adopțiile internaționale ale copiilor din orfelinate sau provenind din familii sărace au devenit o afacere pentru unii avocați, agenții înființate ad-hoc, oficialități sau persoane „civile“. În lipsa unei legislații clare, copiii instituționalizați erau o marfă pentru acești intermediari care îi plasau familiilor din țările occidentale contra a zeci de mii de dolari. Raportorul pentru România al Uniunii Europene, baroana Emma Nicholson, declara la începutul anilor 2000, în presa străină, că în zece ani peste 30.000 de copii au fost înfiați de familii din Occident. Publicația „Sunday Times“ o cita la vremea respectivă că „a estimat că vînzarea de copii, în care aceștia erau scoși la licitație, a generat un miliard de dolari pentru oficialii și intermediarii care au acționat ca facilitatori pentru agențiile de adopții internaționale“.

În 2004, adopțiile internaționale au fost interzise prin lege, în urma unui scandal mediatic provocat de traficul de copii. Decizia guvernului Năstase a dus însă la situația în care din cei aproape 60.000 de mii de copii abandonați sau orfani, instituționalizați sau dați în grija asistenților maternali, doar un procent infim au fost adoptați. Familiile din România care vor să adopte un copil trebuie să aștepte și 5-6 ani, multe dintre acestea renunțînd între timp.

Simbrie pentru părinți contra afecțiunii pentru copii

Cei mai mulți experți în domeniu susțin că legislația adopțiilor trebuie relaxată, inclusiv sau mai ales în ceea ce privește adopțiile internaționale. În momentul de față, legea prevede că cetățenii străini pot adopta un copil din România doar dacă sînt rude de pînă la gradul patru cu acesta sau dacă unul dintre soți este cetățean român. Restricțiile respective fac aproape imposibile adopțiile internaționale, iar forurile legiuitoare ezită să facă mai permisive condițiile în care un copil care trăiește traumatizat într-un orfelinat să aibă șansa de a fi adoptat de o familie dintr-o țară europeană în care să primească ceea ce i-a lipsit cel mai mult, anume afecțiunea.

Pe de altă parte, aceiași experți se tem că o relaxare necontrolată, prea permisivă a legislației adopțiilor internaționale ar putea duce din nou, într-o țară săracă și coruptă cum este România, la traficul de copii  din anii ’90.

O problemă extrem de complicată, dar care ar putea fi abordată de forurile legiuitoare, este aceea de a găsi soluții prin care copiii din orfelinate să fie recuperați de familie. Adică să fie aduși acasă. Sigur că multe familii nu își vor „revendica“ niciodată copiii, la fel cum nu au vrut să-i mai vadă de cînd i-au părăsit în maternitate. Sau de cînd i-au internat la orfelinat. Să li se dea familiilor sărace de către stat o simbrie contra afectivității? Da, asta prevede o hotărîre a guvernului de la începutul lui ianuarie. În contextul în care pînă la sfîrșitul anului se va finaliza dezinstituționalizarea copiilor și desființarea orfelinatelor, conform Hotărîrii de Guvern, se va încuraja plasamentul în familie sau la rude prin acordarea unei indemnizații de sprijin de 400 de lei lunar. Cum se vor purta oare aceste familii cu copiii pentru care vor primi bani pentru îngrijirea sufletelor lor? O întrebare retorică, desigur.