Numărul utilizatorilor din România ai reţelei de socializare Facebook a ajuns, la începutul anului trecut, la 9,8 milioane, în timp ce totalul celor care au un cont Instagram este de aproximativ 700.000. În cazul Twitter, utilizatorii sînt mult mai puțini, apropiinde-se de 400.000. Dacă scădem din întreaga populație locuitorii multor zone rurale unde nu se „prinde“ internetul, sugarii și pruncii de pînă pe la trei-patru ani, analfabeții, pușcăriașii, bolnavii psihic cu afecțiuni grave care au propria lume virtuală, bolnavii incurabili de pe patul de moarte cu zilele numărate, ajungem la concluzia că mai mult de jumătate din populația României navighează în spațiul platformelor de socializare.

Raportul Global Media Intelligence pe 2019 arată că românii petrec peste șapte ore pe zi pe laptop, tabletă  sau pe telefon, peste 95% dintre utilizatorii de internet avînd vârste cuprinse între 16 şi 64 de ani. Rezultatul raportului pare exagerat, dar, dacă ne gîndim bine, șapte ore măsoară o călătorie la serviciu cu mijloacele de transport în comun cablați la internet, o alta de la serviciu acasă, un timp generos în spațiul virtual la locul de muncă și, desigur, cîteva ore bune acasă în timpul pregătirii cinei și după aceea, pînă ce somnul închide lumea palpitantă online.

Internetul a devenit indispensabil pentru informare și informație, pentru comunicare, pentru o serie de servicii la care putem apela online, face parte din viața de zi cu zi a omului de pe întreaga planetă. Aceasta e partea bună. Partea rea e că în mediul virtual nu se mai face distincția dintre libertatea de expresie și libertinism. Pe rețelele de socializare marea masă se pricepe la toate și la nimic, de multe ori se întîmplă ca prietenii de o viață să se piardă unul de celălalt în eter, dejecțiile sînt la ordinea zilei iar divergențele de opinie nu suportă argumente. Internetul suportă orice, de la certurile dintre oameni care nu s-au văzut niciodată în viață la injuriile la adresa familiilor, la amenințări, la otrava înceată livrată ca picătura chinezească, toate acestea și încă alte apucături ale celor scăpați de hamul dictaturii consumîndu-se acum pe viață și pe moarte. După o jumătate de secol de comunism și treizeci de ani de autism social avem, iată, libertatea de a ne vărsa năduful pe oricine. De multe ori nici nu știm de ce. Pur și simplu pentru că așa ni se pune.

Repet, internetul are o importanță enormă într-o lume în care parcă toți am merge în pas alergător pe unde ne sînt drumurile cotidiene. Dar, odată cu acest mijloc rapid de comunicare, în sensul cel mai larg, am pierdut două piese esențiale ale omenescului, anume odihna gîndului și bunăstarea sufletului.

Facebook-ul versus scrisul cu creionul chimic

Vorbim neîngrijit, agramat, lacunar, cifrat, de parcă am fi tot timpul în fața calculatorului. Jargonul face parte din limbajul cotidian al omului simplu dar și al învățatului, al tînărului (mai ales), dar și al adultului. Vorbim în șabloane care sînt în trend, folosim expresii bizare pentru că sună „pitoresc“.

Nu se poate să nu fi auzit oricare dintre noi, măcar o dată, expresia „ce puii mei“. Am întrebat mai mulți utilizatori, inclusiv școliți, ce înseamnă. Sensul e „ce naiba“, dar naiba e în vorbirea populară numele diavolului, pe cînd puii sînt ființe angelice. De ce nu „ce canarii mei?“ sau „ce guguștiucii mei?“ Nimeni nu a știut să-mi dea un răspuns, altul decît „așa se spune“. Îmi declin competența, dar tare aș fi recunoscător celui/celei care ar citi acest text și m-ar lumina.

Nu ne mai scriem scrisori. Și asta ține tot de lipsa de răgaz a gîndului și de lipsa de bunăstare a sufletului. Scrisorile presupun așteptarea, memoria trează a iubirii de tată și de mamă, de frați și prieteni, de iubit sau iubită. Trăim un timp fertil, de încredere și speranță sau, dimpotrivă, de durere și deznădejde. Dar, în oricare dintre ipostazele respective, în așteptarea unei scrisori trăim un timp îndrăgostit.

Veți spune că și Facebook ne facilitează să trimitem sau să primim scrisori. Da, dar rețelelor sociale le lipsește ceva esențial, și anume o foaie de parcurs. Înțeleg prin aceasta bucuria poștașului că ne poate aduce o veste, scrisul frumos sau tremurat al expeditorului, clipele acelea sublime pînă ce deschidem plicul, apoi prima frază: „Dragii mei părinți, eu sînt bine sănătos ceea ce vă doresc și vouă…“ Urmează apoi punerea „bine“, anume într-un loc privilegiat a scrisorii alături de altele, ne vin cuvintele care deja se leagă pentru a răspunde celui drag și, în fine, aventura sufletului se încheie cu memoria mirosului hîrtiei păstrătoare a scrisului cu creionul chimic sau cu stiloul parker. Veți spune că și prin Facebook, Twitter sau WhatsApp vom putea comunica la fel sau chiar mai bine decît prin oficiile poștale. Eu cred că nu. Și dacă mai era nevoie de un argument, poșta electronică ne relaționează instant, în ritmul infernal al cotidianului. Așadar, de ce nu ne mai scriem scrisori decît o infimă parte dintre noi? Eu atît am știut să scriu, onest și desigur lacunar. Restul e treaba sociologilor, care, din păcate, nu se prea dau în vînt să producă studii serioase care să răspundă la această întrebare, după mine, una fundamentală.

„A zîmbi înseamnă să rîzi parcă în gîndul tău“

Mă preocupă de mai multă vreme limbajul copilăriei, înțelegînd prin acesta nu doar vorbirea și scrisul, ci întreaga lume fascinantă a copiilor, calibrată după nevoia lor de poveste, de personaje neobișnuite, de întîmplări ieșite din comun. Am răsfoit o sumedenie de reviste pentru copii la chioșcurile de ziare, la librării, la tîrgurile de carte. Nu am găsit decît publicații anoste, copiuțe după nemărginita lume a internetului. Din toate lipseau povestea, frăgezimea cuvintelor, misterul întrebărilor.

Copiii nu știu să povestească. Părinții nu-i ajută, iar școala cu atît mai puțin. Am spus de mai multe ori că dacă orele de literatură ar reuși să formeze deprinderea unui elev de gimnaziu de a povesti frumos, atunci profesorul ar putea să se declare mulțumit. Să-i îndepărtezi pe copii din fața calculatorului pentru a citi o carte și a o povesti ar fi o performanță atît pentru părinți, cît și pentru profesori. Dar trăim în epoca educației fără suflet.

La fel, copiii nu știu să vorbească, îngrijit și fără teama de a fi corectați, apostrofați. Pe rețelele de socializare nu au astfel de rețineri. Lumea virtuală e spațiul lor intim în care se pot desfășura liber, nefiind decît într-o mică măsură cablați la lumea reală. Prieteniile se leagă online și tot astfel se și dezleagă. Lumea virtuală suportă orice și nu cere nimic în schimb.

Am avut șansa să îl cunosc pe Dorel Zaica, pictor și profesor de desen și pictură la Liceul de arte plastice ,,Nicolae Tonitza“ din București. Încă din anii ’70 ai regimului comunist el a fost artizanul unei provocări în rîndul copiilor, un pedagog ce a căutat și cultivat creativitatea și imaginația elevilor din ciclul primar și gimnazial. Întrebările profesorului Zaica au consemnat răspunsuri din partea copiilor de o prospețime și ingenuitate ieșite din comun. Toată această bogăție de puritate și candoare a devenit substanța mai multor cărți, una dintre ele cu titlul „Experimentul Zaica“. Redau cîteva răspunsuri ale copiilor cu vîrste între șapte și paisprezece ani:

„Peisajul este o caligrafie a lui Dumnezeu.“

„A zîmbi înseamnă să rîzi parcă în gîndul tău.“

„Întunericul e somnul și bezna este moartea.“

„Cînd scriem, cuvintele au timp să pornească de acolo de unde trebuie: suflet sau cap; cînd ne exprimăm în viu grai, vorbele n-au timp de meditație.“

Mă opresc aici, cu gîndul exprimat mai sus că scrisul, inclusiv al scrisorilor, ne cheamă la odihna gîndului, la răgaz și la bunăstarea sufletului.