Politica agricolă comună, susţinută cu tărie în special de Franţa, va înghiţi în perioada 2007-2013 de 7 ori mai mult decît bugetul Uniunii pentru cercetare, tehnologie, ştiinţă, dezvoltare şi educaţie.

Corespund aceste cheltuieli, de care beneficiază numai 5% din populaţia Europei (pentru care sînt aprox cheltuiţi 40% din resursele financiare europene), reformelor cerute de Agenda Lisabona? Sistemul European de intervenţie pentru cereale constă într-un preţ unic de 101,31 euro pe tonă, achitat agricultorilor care-şi vând recoltele pentru stocarea lor publică.

Comisia Europeană menţionează că stocurile comunitare s-au ridicat, în 2005/2006, la 5,6 milioane de tone şi că ele ar putea atinge, până în 2013, la 15,6 milioane de tone.

Deputaţii europeni consideră, contrar Comisiei, că o perioadă de tranziţie de trei ani, în care sistemul de intervenţii să fie redus treptat, ar fi mai bine adaptată la situaţia actuală din sectorul cerealelor. De altfel, Comitetul pentru Agricultură din cadrul PE se pronunţase pentru respingerea propunerii Comisiei Europene însă legislativul a preferat soluţia reducerii progresive, timp de trei ani, a achiziţiilor publice de cereale.

Deputaţii au estimat că suprimarea dintr-o dată a regimului de intervenţii, încă din campania curentă, ar afecta în special noile State Membre. Ei propun limite pentru cantităţile de cereale achiziţionate prin sistem de intervenţie: până la 2 milioane tone pentru campania 2007/2008, 1 milion de tone în 2008/2009 şi 0 tone începând cu 2009/2010.

În timpul dezbaterii care a precedat votul final, Benita Ferrero-Waldner, reprezentanta Comisie Europene a exprimat disponibilitatea Executivului să discute o reducere treptată a stocurilor de intervenţie.

Interesul agricultorilor români este să beneficieze de această plasă de siguranţă, în cazul înregistrării unor producţii mari care nu pot fi vândute în totalitate pe piaţa de cereale. Deşi PAC este un sistem de alocare care aduce aminte de practici comuniste, totuşi bunăstarea agricultorilor europeni s-a bazat, din 1958, pe acest instrument. Iată că fermieri români, cei mai săraci la acest moment, sunt puşi în situaţia să nu mai beneficieze de acest sistem.

Discuţiile cu privire la PAC nu trezească cine ştie ce îngrijorări în Parlamentul de la Bucureşti, a cărui preocupări sunt diferite de interesele propriului electorat. Faţă de Polonia, care se luptă pentru interesele fermierilor săi, România pendulează cu succes între nepăsare şi dezinteres.

Singurul parlamentar român de la Bruxelles care a intervenit în acest subiect a fost Monica Maria Iacob-Ridzi (PPE-DE). Ea a protestat împotriva oricăror propuneri de limitare sau renunţare la PAC până în 2013. Deputatul român a declarat:

„România a devenit după aderare al doilea producător din Uniune, cu o cotă estimată de 17 procente. Comisia a argumentat că sistemul intervenţiei este abuzat de fermierii din Uniune pentru care stocul de intervenţie a devenit un debuşeu comercial important, dar acest argument nu este universal valabil, nu se poate în nici un fel spune că planificarea agricultorilor români ar fi depins de un calcul prealabil privind vânzarea către intervenţie. Dacă vor apărea stocuri în România, acest lucru va reprezenta pur şi simplu şi va rezulta din mecanismele pieţei. Vreau să accentuez faptul că susţin raportul domnului Glattfelder, care respinge propunerile Comisiei, în forma sa originală. Amendamentele depuse la propunerea de regulament nu corectează neajunsurile documentului legislativ, întrucât orice limitare impusă posterior campaniei de semănare, indiferent de amploarea ei, este incorectă faţă de agricultori”.

În sfera Politicii Agricole Comune, Parlamentul European nu are decât un rol consultativ, decizia fiind luată de Consiliul de Miniştri, la propunerea Comisiei Europene. Dosarul ar putea ajunge pe ordinea de zi a următorului Consiliu agricol din 11-12 iunie.