Anunţul a iscat fireşte uzuala rumoare şi scăderea valorii acţiunilor la burse, trezindu-i din amorţeală şi pe obişnuiţii suspecţi cu tot cu nelipsita lor furie. Şi-a afişat-o bunăoară, în reacţie la declaraţia agenţiei, şeful Eurogrup, Jean-Claude Juncker.

Premierul luxemburghez, un declarat prieten al duumviratului franco-german, care conduce în prezent Europa, s-a arătat surprins şi iritat de intenţia agenţiei, dată publicităţii după ce în Europa s-au făcut eforturi serioase de redresare a situaţiei marcate de criza datoriilor.

Reflexul defensiv al lui Juncker, care pendulează între iconoclaste atacuri la adresa agenţiilor de rating - întrucât ele, vezi bine, s-au înşelat în 2008, neprevăzând criza ivită în SUA - şi remarci ironice, de genul, „hai să nu le luăm prea în serios”, e simptomul unei profunde incertitudini. Luxemburghezul nu este singurul om politic european frământat.

La rândul ei, această nesiguranţă se alimentează din experienţa amară a ultimelor luni în care s-a constatat că, în ciuda declaraţiilor adesea ditirambice ale unora dintre liderii politici europeni, pieţele, nervoase foc, şi-au văzut de ale lor. Iritabile la culme, nărăvaşele burse, mânate dindărăt de agenţiile de rating, au tot forţat mâna cancelariilor, tinzând să reducă la zero credibilitatea elitelor politice.

Expertul Deutsche Welle, Henrik Böhme, care, acum 11 ani, s-a arătat sceptic faţă de introducerea monedei euro în absenţa unui cadru politic adecvat, a amintit că agenţiile de rating au lansat în ultimii doi ani nu mai puţin de 13 avertismente de retrogradare fără ca politicienii să ia măsuri.

O vor face oare acum, în ceasul al doisprezecelea, înaintea summitului de criză al UE de la finele săptămânii, întrucât se profilează la orizont riscul unei noi recesiuni globale, care a silit de altfel şi Standard and Poor’s să-şi reia prostul obicei de a pune paie pe foc?

Întrucât vizează pentru prima dată şi statele scutite până acum de retrogradări, precum Germania, Franţa, Austria, Finlanda şi cele trei ţări Benelux, avertismentul agenţiei a turnat gaz pe focul pasiunii cu care Angela Merkel pledează pentru reformarea tratatelor europene.

În fond, potrvit lui Böhme, investitorii se întreabă "de ce oare să existe o singură monedă europeană, dar 17 bănci centrale, tot atâtea bugete naţionale şi miniştri de finanţe?"

Pe francezi Merkel pare să-i fi convins că e nevoie de accelerarea integrării fiscale a zonei euro şi a Europei, de mecanisme automate de pedepsire a "păcătoşilor", care se înglodează în datorii şi alte noutăţi care să anuleze suveranitatea naţională a statelor continentale.

La rândul ei, cancelara dă semne să fi acceptat, parţial şi neoficial, implorările Parisului care vrea transformarea Băncii Centrale Europene în tiparniţă de bani şi bancă rea, care să înghită cu nemiluita obligaţiuni lipsite de valoare, spre a susţine statele intrate în dificultăţi.

La rigoare, Merkel ar putea întoarce, pudic, capul şi privi în altă parte când Banca Europeană va proceda la operaţiunile cerute de ţările datornice, inapte să se redreseze din propriile puteri.

Dar, dacă o va face, pieţele vor reacţiona necruţător. Condamnată la inflaţie, zona euro s-ar prăbuşi ori s-ar dezintegra. Iar dacă nu, cearta franco-germană din spatele culiselor, net mai reală decât afişata antantă berlinezo-pariziană va continua, de pildă, pe marginea aşa-ziselor eurobonduri.

Mercozy va încerca desigur să evite orice disjuncţie a cuplului conducător al Europei. La summit se vor încheia varii compromisuri, evitându-se de pildă încălcări prea flagrante ale suveranităţii naţionale, astfel încât, de pildă, Curtea Europeană de Justiţie să nu fie îndrituită să anuleze bugetele hotărâte de parlamentele naţionale.

Or aşa, pacostea cu euro va continua. Concomitent, realitatea unei noi Europe franco-germane, a unui continent al vitezelor diferite, se conturează la orizont. În ce măsură va fi pe placul pieţelor, rămâne de văzut.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Medana Weident