Ce efecte a avut Pactul Ribbentrop-Molotov (sau Pactul Hitler-Stalin) pentru România?

Efectele au fost fără îndoială dramatice - și nu doar din punct de vedere teritorial. Cel mai important efect a fost, fără îndoială, ultimatumul sovietic din iunie 1940, care a dus la cedarea Basarabiei de către România. Și a mai fost crearea unei situații de politică externă aproape fără ieșire pentru România, care a pus-o, practic, în brațele Germaniei naziste, stat care, după seria de cedări teritoriale prelungită până în septembrie 1940, s-a declarat, după aceste ajustări dramatice, gata să garanteze nu doar ceea ce se numea atunci independența politică a României, ci și noua sa configurație teritorială. Pactul Ribbentrop-Molotov este, pentru România, într-un oarecare sens, începutul simbolic al războiului împotriva Uniunii Sovietice.

Se mai simt în ziua de astăzi efectele acelui act politic?

Efectele sunt contondente și consistente, chiar și astăzi. Existența Republicii Moldova este o urmare directă a Pactului Ribbentrop-Molotov, consfințită și de seria de tratate care au urmat după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, începând cu Pacea de la Paris, din 1947, dar continuând și cu celebra conferință de la Helsinki, din 1975. Însă cred că este foarte important să enunțăm ferm și corect natura acestui pact. Foarte multă lume vorbește despre el ca despre o expresie pură a realismului politic, a realismului aplicat în politica externă. În realitate, Pactul Ribbentrop-Molotov este expresia pură a totalitarismului aplicat în politica externă. Este cea mai bună exprimare a dorinței de dominație a celor două totalitarisme și, dacă vreți, prin asta se pune un soi de echivalență între comunism și nazism, cel puțin din perspectiva politicii externe. Foarte multă lume din Rusia de astăzi interpretează încă Pactul Ribbentrop-Molotov - pentru a expedia neliniștile morale - ca fiind expresia realismului. Nu, este expresia politică a totalitarismului. O astfel de inițiativă Uniunea Sovietică a avut-o desigur și în direcția partenerilor occidentali, după începutul războiului lui Hitler împotriva lui Stalin. În iarna lui 1941 a propus ceva asemănător Angliei, dar s-a lovit de refuzul politicos, dar constant al acestei țări, până în perioada finală a războiului, când, practic, Marea Britanie a cedat ceea ce de fapt deja pierduse, Europa Orientală.

La nivel de mase, de populație, există încă vreo apăsare subsecventă acelui pact? Oamenii mai simt în vreun fel efectele acelui moment?

În Europă orientală, fost comunistă, efectele sunt mai degrabă la nivel simbolic și, desigur, al memoriei istorice. Însă, dacă vorbim despre fostul spațiu sovietic, efectele sunt directe și destul de consistente. Astăzi, Rusia încă își gândește politica externă în termeni destul de apropiați de cei în care o făcea Stalin la momentul încheierii pactului Ribbentrop-Molotov. Astăzi, Rusia impune zone de excludere în Marea Neagră, pornește războaie mai mult sau mai puțin hibride împotriva vecinilor săi, nu se sfiește să comită rapturi teritoriale, să stimuleze separatismul, să genereze așa-numite războaie civile. Vedem un tip de politică foarte asemănătoare cu cea pe care a pus-o în practică Stalin, chiar dacă foarte puțină lume mai ține minte politica externă din anii '20 până în anii '50.

Ar avea Rusia cu cine să se înhame la un nou pact Ribbentrop-Molotov? Ar putea exista riscul ca un astfel de rapt teritorial, un astfel de decupaj al Europei, să se mai producă?

Atâta vreme cât Europa și Statele Unite ale Americii își mențin aderența la o platformă de valori comune, de chei morale prin prisma cărora privesc politica internațională, există șanse ca astfel de înțelegeri să nu se repete. Însă, odată cu degradarea valorilor democratice europene, șansa unei astfel de înțelegeri crește proporțional și ea poate să apară nu atât în forma ei nudă a unei înțelegeri politice cu miză teritorială, dar fără îndoială poate fi promovată ca o înțelegere de tip economic. Așa că, deși istoria nu se repetă, putem fi martorii unor efecte asemănătoare cu cele petrecute în trecut, atunci când circumstanțele o impun.

Ați spus "câtă vreme Europa și Statele Unite țin împreună la valorile democratice”. Există și ipoteza abandonării acestora?

Cred că este greșit să vorbim despre securitatea țărilor Europei Centrale și de Sud-Est doar din perspectiva atitudinilor occidentale. Cred că securitatea și libertatea acestor țări depind în primul rând de ele însele. Și, desigur, riscul unui astfel de abandon crește direct proporțional cu cedările politicienilor lumii în fața populismului, în fața simplismului politic și a instinctelor atavice pe care unii politicieni europeni și nu numai nu se sfiesc să le exprime în forma lor cea mai brută și cea mai dezgustătoare. Da, există acest risc, atâta vreme cât nu ne vom opune, fiecare și toți împreună, unei astfel de evoluții.

Trăim în anii '20 +100?

Nu neapărat în anii '20, dar trăim într-o perioadă în care foarte multe dintre instituțiile politicii externe, dintre instituțiile sistemului internațional, trebuie reformate pentru a răspunde noilor provocări. În nici un caz, însă, această reformă nu trebuie să înceapă cu dezagregarea lor și aruncarea lumii într-un tip de anarhie asemănătoare cu cea a perioadei interbelice, care totuși era guvernată de anumite înțelegeri pe care, din nefericire, foarte multe dintre statele care le semnau nu erau capabile sau pur și simplu nu doreau să le ducă la îndeplinire, atunci când momentul o cerea.

Așa cum și în prezent unele state își reneagă propriile angajamente...

Sigur, sunt state - și aici mă refer în primul rând la Ungaria - care nu reușesc să depășească un anumit complex național, să-și regândească viitorul în afara unei configurații teritoriale pe care ele o consideră ideală. Practic, faptul că noi ne aflăm toți, împreună, într-o alianță, într-o organizație economică și politică, cu foarte multe elemente de suprastatalitate, așa cum este Uniunea Eurropeană, este în mare rezultatul unui compromis. Compromis politic, compromis teritorial și așa mai departe. Chiar și România a făcut astfel de compromisuri pentru o evoluție politică, economică, socială, mentală, culturală modernă. Că există state, clase politice și segmente consistente de populație care nu pot depăși un anumit tip de complex național este o chestiune care ține de modernitate. În orice caz, pentru că mă refer la Ungaria, nu este nicidecum o obsesie, este mai degrabă o curiozitate de ordin științific: să speri într-un eventual arbitraj teritorial administrat de Rusia e o chestiune care ține de un anumit tip de a face politică desprins mai degrabă din perioada interbelică și cred că dă măsura modernizării politice a unui popor.

În concluzie, un Pact Ribbentrop-Molotov ar arăta complet altfel, dar exclus nu ar fi...

Nu, cu siguranță nu există evoluții imposibile ale istoriei. Foarte multe lucruri pot părea o surpriză, dar dacă ne uităm mai atent în istoria evoluțiilor, vom vedea că semnele sunt acolo de foarte mult timp.

Istoricul Dr. Cosmin Popa este cercetător la Institutul de Istorie Nicolae Iorga din București