Cuvintele sună ca o declarație de război a unui tânăr revoluționar catolic. Se vorbește despre necesitatea de a ”mătura și mai hotărât cultura curtenească din Curie și din alte locuri”. Pentru că ”biserica nu este o curte domnească, nu este un loc pentru nepotisme, pentru cumetrie... Nu este în nici un caz curtea ultimei monarhii absolutiste europene”.

Autorul acestor rânduri locuiește, însă, în Vatican, are 88 de ani și este chiar șeful Bisericii Catolice. Papa Francisc, aflat de aproape doisprezece ani în sfântul scaun, și-a publicat autobiografia. Este o carte plină de amintiri și viziuni, de o tristețe aproape tandră și o conexiune profundă cu tot ce este uman, încărcată de furie tinerească și de mare speranță.

Este pentru prima dată când un ”tratat” autobiografic al întâistătătorului bisericii de la Vatican apare încă din timpul vieții acestuia. Lucrarea are 385 de pagini și a fost tradusă în numeroase limbi pentru a fi tipărită în aproximativ 100 de țări din întreaga lume.

”Pelerin al speranței” în Anul Jubiliar 2025

De fapt, voința Papei Francisc era ca autobiografia ”să fie publicată ca moștenire, după moartea sa”, explică în postfață, coautorul Carlo Musso, care lucrează la carte împreună cu pontiful încă din 2019. Dar Anul Jubiliar 2025 și ”nevoile timpului nostru” l-au determinat să o ofere spre lectură mai devreme.

”Pelerinii speranței” este motto-ul Anului Sfânt. Titlul cărții Papei, ”Speranța”, acționează ca un ajutor de lectură. Iar Musso rezumă: "Înainte! Un bărbat născut în 1936 care privește înapoi doar pentru a continua să privească înainte".

În memoriile papale sunt abordate subiecte fierbinți și apar citate teme binecunoscute din anii de pontificat. De ce „economia ucide” și cum lumea se află deja de mult timp, ”pe fragmente”, în plin al treilea război mondial. Sau cum mulți privesc migrația ca pe o invazie în vreme ce ”jucăm ping-pong cu oamenii”. Pentru Papa Francsic, Europa este ”bătrânul continent” iar tabăra de refugiați de pe insula mediteraneană Lesbos, pe care a vizitat-o de două ori, întruchipează ”rușinea Uniunii Europene”.

Cartea denunță catastrofa globală a schimbărilor climatice și ”distrugerea ecosistemelor întregi”, în fața căreia ”nu mai există timp de pierdut”. Mai este vorba, în autobiografia Papei, despre agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, despre teroarea Hamas (”barbarism”, ”carnagiu”) și despre războiul din Gaza, unde, consideră autorul, unele dintre acțiunile militare ale Israelului sunt la rândul lor ”teroare”.

Și, desigur, Francisc mai scrie, în cele aproape 400 de pagini, și despre starea bisericii sale. ”Durerea victimelor este o plângere care se ridică la cer”, explică el, când se referă la abuzurile comise de prelații catolici.

Francisc se opune tradiționalismului bisericesc care transformă liturghia într-o problemă de ideologie. Vorbește despre ”o manifestare flagrantă de clericalism”, despre ”costumări, tulburări afective”. Menționează și dezbaterea aprinsă care se desfășoară de ani de zile pe tema hirotonirii femeilor ca diaconi, ”o întrebare deschisă care necesită încă o clarificare temeinică”.

Nepotul de emigranți deplânge decesele emigranților din Mediterană

Dar, în ciuda tuturor acestor sloganuri și puncte de dispută, cartea este de fapt o poveste grozavă despre oameni și ceea ce este uman, despre modele ale speranței. Povestea începe odată cu secolului al XX-lea, de la rădăcinile familiei din Piemontul nord-italian și aventuroasa emigrare în Argentina a strămoșilor Papei. O odisee pornită cu stângul: bunicii și fiul lor, tatăl viitorului papă, au ratat îmbarcarea pe nava pe care plănuiseră să o ia de la Genova spre America Latină. Vasul pierdut, însă, avea să se scufunde la puțin timp de la plecare, ucigând sute de oameni.

Cumva, Francisc leagă această dramă de prima sa vizită pe insula mediteraneană Lampedusa - firesc, până la urmă, date fiind nenumăratele decese din Marea Mediterană.

Suveranul Pontif deplânge ”globalizarea indiferenței” și izolarea de astăzi a Europei: ”Nu poate și nu trebuie să devină înrădăcinat în mințile și inimile umanității că este în regulă să vezi bărbați, femei și copii înecându-se în Marea Mediterană, iar și iar”.

Amintiri de familie despre război, critici pentru comerțului cu arme

Împletirea istoriei familiale și personale cu drama globală se repetă pe parcursul cărții. Papa trece de la amintirile de război ale bunicului său la conflictele și tranzacțiile cu arme din ziua de astăzi. Armele "vin de pretutindeni. Inclusiv din acele țări care mai târziu îi resping pe refugiații goniți din calea conflictelor duse cu aceste arme".

Sunt detaliate influențele care i-au marcat copilăria și tinerețea, dar și perioadele timpurii de boală gravă. De la experiențele pasionale inițiale (”Și eu m-am simțit atras de două domnișoare”), tânărul ajuns la 26 de ani se trezește dintr-o dată, într-o situație ciudată, misterioasă, care l-a atras într-o biserică catolică din Buenos Aires, într-o dimineață a anului 1953. Și, povestește, ”dintr-o dată am știut că voi deveni preot”.

Urmează vremurile războiului civil și ale dictaturii militare din Argentina, cu suferință și pierdere. ”Au fost ani groaznici”, cu ”mii și mii de oameni uciși, torturați și dispăruți”. Mulți preoți, chiar episcopi, au fost și ei lichidați în acele timpuri. Dar, recunoaște Papa, ”în acei ani nu au lipsit umbrele întunecate în Biserică”. De aceea, ajuns la cârma lumii catolice, a inițiat deschiderea arhivelor bisericești relevante.

În limbajul bisericesc, ceea ce spune Francisc este ”teologia poporului”. Aceasta ar fi ”mărturisirea personală de credință”. Un text ca un testament.

”Sfinții de alături”

Eroinele și eroii din marea sa poveste nu sunt cei puternici, ci mai degrabă oameni care au experimentat suferință. Francisc pare să fie pur și simplu un pastor zguduit de durerea celor afectați. Lasă să vorbească o fată tânără și pe colegii ei de suferință din Congo, pe care i-a întâlnit în timpul celei mai recente călătorii în Africa, din 2023. ”O colecție de mostre de scenarii de groază, crime, violuri, distrugeri”, scrie el, un ”abis de durere”. La fel, descrie întâlnirea sa cu un supraviețuitor al lagărului de concentrare în timpul unei vizite la Auschwitz în 2015. Redă, apoi, în detaliu întâlnirile sale cu Nadia Murad, tânăra yazidă pe care a cunoscut-o în 2017 și care a primit Premiul Nobel pentru Pace, un an mai târziu. Este mișcat de soarta ei, tipică multor yazidi, o călătorie de suferință care include răpire și viol.

Povestea ei a contribuit decisiv în hotărârea de a vizita Irakul. "Am experimentat atât de multe mărturii curajoase despre credință, în această călătorie. Am întâlnit atât de mulți sfinți... Irakul va fi mereu cu mine, până la sfârșitul vieții mele".

Francisc se bazează pe astfel de oameni, care, chiar și în situații de război, nu renunță, nu cedează disperării. Pentru ei speră, convins că ”nu poate exista viitor dacă nu este înrădăcinat în realism, în rațiune, în practica oamenilor care seamănă semințele păcii și speranței”.