De multe ori decernarea premiului Nobel pentru pace a părut un paradox nedigerabil. În ciuda celor mai bune intenţii ale fondatorului, acest premiu a revenit în cursul anilor unor persoanalităţi politice cu rol ambiguu şi greu de încadrat, aşa cum au fost Theodore Roosevelt, Yasser Arafat, Yitsak Rabin sau, mai recent, Barack Obama.

Ce-i drept, formularea originară din testamentul lui Alfred Nobel îngăduie destule interpretări, de vreme ce îşi propune să aleagă ”personalitatea sau comunitatea de persoane care a contribuit cel mai mult la apropierea între popoare, la eliminarea sau reducerea armatelor permanente”. Premiul Nobel pentru pace e departe de obiectivitatea pe care o au domeniile ştiinţifice şi este mult mai greu de decernat chiar decât premiul pentru literatură. Câţi mari scriitori nu au primit premiul Nobel, în timp ce talente modeste, propulsate de circumstanţe politice, au fost celebrate ca genii în viaţă? Dar cărţile acestora sunt totuşi literatură, în timp ce faptele unor laureaţi pentru pace au fost de-a dreptul acte organizate de război.

Ar fi imprudent să discutăm un caz anumit, căci ne-am pierde într-o controversă interminabilă. Am putea în schimb observa că pacea şi războiul au trăit mereu într-o ambiguitate nerezolvabilă şi că s-au succedat şi condiţionat reciproc. O pace strâmbă poate provoca războiul, iar războiul poate fi condiţia unei păci de durată. Vechii romani vorbeau despre jus ad bellum (dreptul de a face război), care conferea acţiunii lor caracterul de război just, destinat să restabilească pacea. Or, din această perspectivă, încă aparent actuală, pacea şi războiul nu pot fi cu adevărat disociate. E destul de limpede că unele dintre premiile controversate, precum cele evocate mai sus, au fost argumentate tocmai pe temeiul romanului jus ad bellum. Totuşi lumea s-a complicat foarte mult şi dreptul americanilor de pildă de a declanşa un război împotriva Irakului nu a mai apărut deloc uşor de argumentat. Dreptul internaţional de astăzi limitează foarte mult acest jus ad bellum, iar opinia publică globalizată este tot mai greu de convins. De exemplu, a fost nevoie de scenele abominabile de decapitare a unor ostatici pentru ca ţări occidentale ca Franţa sau Marea Britanie să iniţieze operaţiuni militare mai puternice împotriva Statului Islamic.

Dar, aşa cum vedem, islamiştii revendică la rândul lor jus ad bellum, decapitările recente ale ostaticilor occidentali fiind prezentate, cu insistenţă, ca răspunsuri îndreptăţite la agresiunea Statelor Unite. Ostaticii au fost ei înşişi înduplecaţi, într-un fel sau altul, să formuleze recriminări grave la adresa propriilor guverne, ceea ce a pus lumea occidentală într-o mare dificultate. A fost simptomatic faptul că multe organe de presă dintre cele mai prestigioase au cenzurat aceste mesaje, parţial sau integral, căci ele atacau nucleul intim al discursului justificativ occidental. Căci, dacă în jocul acesta complicat în care nu se mai ştie niciodată cine a început, jus ad bellum ajunge să devină o simplă opinie subiectivă, atunci nu se mai poate justifica nimic cu adevărat. Totul riscă să pară arbitrar.

Dificultatea aceasta a fost foarte bine înţeleasă de filosoful francez André Glucksmann, care într-un dialog recent cu Monique Canto-Sperber (philomag.com), şi-a propus să redefinească nu doar termenii, dar să refacă întreaga paradigmă în care evoluează aceştia. În opinia lui lumea nu rezidă pe o pace fundamentală, aşa cum lăsau să se înţeleagă romanii, care declanşau campaniile militare pentru restabilirea ordinii (păcii), ci dimpotrivă se află într-un război perpetuu, într-un chip mai apropiat de viziunea vechilor greci. ”Ne aflăm fără încetare in bello - într-o stare de conflict -, războiul justificându-se în măsura în care are ca scop să modereze violenţa sau să împiedice distrugerea întregii lumi. (...) Sfârşitul războiului rece îi confirmă pe Shakespeare şi pe Heraclit, filosofi ai războiului, în ciuda majorităţii experţilor contemporani, care imaginează o istorie pacificată. Simt nevoia să-l apăr pe Kant, căci atunci când a scris ”Pacea eternă” el era mai curând ironic, referindu-se la inscripţia de pe morminte.” (André Glucksmann)

Prin urmare, dacă înlocuim paradigma pacii cu cea a războiului, veritabila justificare a unei acţiuni militare nu mai este (re)dobândirea păcii, invocată naiv sau ipocrit, ci îngrădirea dezastrului şi limitarea suferinţelor. Este semnificativ că André Glucksmann spunea aceste lucruri mult înainte ca Ucraina să intre în criză, înainte ca Rusia să poarte războiul disimulat din Crimeea şi estul Ucrainei şi mai înainte ca IS să se profileze ca o nouă forţă în Orientul mijlociu. Imaginea sa pare sumbră, dar probează totuşi o capacitate mai mare de adecvare la lumea de azi decât doctrina consecvent pacifistă.

Dar admiţând această viziune a lucrurilor, apare cu siguranţă o nouă dificultate, mai greu de surmontat pentru Comitetul Nobel. În paradigma greacă, de care vorbeşte Glucksmann, în care ”Polemos este tatăl tuturor lucrurilor”, ar fi mult mai greu de atribuit un premiu Nobel pentru pace, dacă nu cumva s-ar cuveni să fie suspendat cu totul sau regândit în mod radical, în aşa chip încât să evite contradicţiile supărătoare în care s-a complăcut până acum.