1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Pe urmele sumanelor dispărute din cultura țărănească

25 aprilie 2023

În mod paradoxal, în timpul comunismului, satul tradițional și-a păstrat respirația spiritului său ancestral. Regimul Ceaușescu nu a reușit să îngenuncheze credințele și obiceiurile țăranului român.

România l Muzeul Țăranului Român
Clădirea de patrimoniu care găzduiește Muzeul Țăranului RomânImagine: George Arun/DW

Satul tradițional românesc își dă ultima suflare, încet dar sigur. Odată cu dezlegarea de regimul comunist, satele au început să se citadinizeze implacabil, ca picătura chinezească ce perforează stana de piatră.

Fără băgare de seamă, mulți țărani s-au abandonat tabloului pestriț al modernității citadine, la îndemnul copiilor au pus pe foc lemnăria ferestrelor și podelele din stejar și le-au înlocuit cu termopane și parchet laminat, au descojit pereții din tencuială și var stins și i-au “modernizat“ cu plăci de rigips și vopsea lavabilă, obligatoriu în fiecare cameră cu o altă culoare.

Nu am nimic cu acoperișurile din tablă ondulată, care a înlocuit șița sau țigla tradițională – șițarii aproape au dispărut –, mă răfuiesc însă cu imaginea violentă, în culorile curcubeului, care îți oripilează privirea. Ca și în cazul blocurilor de la oraș, casele de la sate, mai ales cele din zonele de munte, arată privirii o simfonie dezacordată a culorilor.

În mod paradoxal, în timpul comunismului, satul tradițional și-a păstrat respirația spiritului său ancestral. Regimul Ceaușescu nu a reușit să îngenuncheze credințele și obiceiurile țăranului român, care s-au manifestat cu încăpățânare ca o formă de rezistență la imperativele criminale ale samsarilor Partidului Comunist.

Opisul lumii țărănești de odinioară avea să prindă viață odată cu căderea comunismului. În mandatul de ministru al Culturii, Andrei Pleșu l-a desemnat în februarie 1990 pe pictorul Horia Bernea să pună pe picioare noul Muzeu Național al Țăranului Român (MNȚR), fondat de istoricul de artă, etnograful și muzeologul Alexandru Tzigara-Samurcaş la începutul secolului trecut sub numele de Muzeul Național „Carol I“.

Odată cu venirea la putere a comuniștilor, Muzeul Țăranului, cunoscut ca Muzeul de la Șosea, a fost numit Muzeul Lenin-Stalin iar ulterior Muzeul Partidului Comunist Român. Colecțiile de artă țărănească achiziționate de Tzigara-Samurcaş au fost mutate la Muzeul Satului, de unde Horia Bernea le-a recuperat și le-a adus unde le era locul.

Expoziţia permanentă „Alexandru Tzigara-Samurcaş – întemeietorul Muzeului Naţional“, care celebrează 150 de ani de la naşterea fondatorului Muzeului, e o mărturie a meșteșugurilor pe care le-au practicat țăranii de secole.

Simbolistica Crucii - exponat din colecția „Alexandru Tzigara-Samurcaş – întemeietorul Muzeului Naţional“Imagine: George Arun/DW

Horia Bernea,  pionierul recuperării satului tradițional

Pictorul Horia Bernea a fost sufletul Muzeului Țăranului Român din 1990 până în 2000, când a murit la Paris în urma unei operații pe cord deschis. Avea doar 62 de ani și ar mai fi avut multe proiecte de dus la capăt ca director al instituției. A adunat în jurul lui o echipă de etnologi, muzeografi, folcloriști, în marea lor majoritate tineri entuziaști și dăruiți frumosului, tradiției țărănești ca formă de expresie a dimensiunii ancestrale a ființei. „Am ajuns foarte înapoiaţi şi foarte puţin ştiutori în a ne înfrumuseţa existenţa“, obișnuia să spună Horia Bernea.

Uimirea nu mai face parte demult din viața noastră cotidiană. Trecem pe lângă frumos ca pe lângă o carapace a lucrului deja știut.

Horia Bernea a simțit această infidelitate a „omului recent“, așa cum l-a numit Horia-Roman Patapievici, și a încercat imposibilul. În parte, a reușit.

Dimensiunea religioasă a picturii lui a fost piatra de temelie pe care a zidit-o ca zestre spirituală pentru a construi imaginea pe de o parte ingenuă, pe de alta misterioasă a colecțiilor Muzeului Țăranului Român. În 1996, muzeul însuflețit de Horia Bernea, de la prima piesă tradițională achiziționată până la colecțiile de artă populară care au uimit vizitatorii străini, a primit trofeul EMYA – European Museum of the Year Award. Astăzi, una din sălile Muzeului Țăranului în care se fac proiecții de filme documentare îi poartă numele.

„Vom muri și vom fi liberi“

Irina Nicolau, etnolog, specialistă în istorie orală și muzeologie, care a făcut echipă cu Horia Bernea, îmi spunea într-un interviu pentru Europa Liberă din anii ’90 că sfinții de peste an pornesc de la cei mai tineri, începând cu Sf. Vasile din Cezareea Cappadociei, sărbătorit la 1 ianuarie, ciclul încheindu-se cu sărbătorirea Sf. Nicolae (în tradiția populară Moș Nicolae), ocrotitorul copiilor sărmani. De numele Sf. Nicolae se leagă cele mai multe legende și tradiții populare, cu precădere în Transilvania.

Poartă din colecția „Alexandru Tzigara-Samurcaş – întemeietorul Muzeului Naţional“Imagine: George Arun/DW

Irina Nicolau a fost autoare sau co-autoare a zeci de volume, dintre care citez: „Vom muri şi vom fi liberi“, prima carte despre evenimentele tragice din decembrie ’89, bazată pe mărturii în special ale tinerilor, „Piaţa Universităţii“, „Obiceiuri și superstiții la români“, „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara“, „Surâsul lui Harry“, care reînvie  povestea de dragoste dintre Harry Brauner și Lena Constante.

Am insistat asupra portretului Irinei Nicolau pentru că, împreună cu Horia Bernea, a reușit să facă dintr-un muzeu al spiritului țăranului român, confiscat o jumătate de secol de comuniști, o mărturie a dimensiunii rurale ancestrale despre care Blaga a scris „eu cred că veșnicia s-a născut la sat“.

Am fost acasă la Irina cu puțin timp înaintea morții ei premature. Era măcinată de o boală necruțătoare, pe care însă o ascundea printr-o vervă teribilă a cuvântului, printr-o poftă de viață fără virgulă și fără punct. Interiorul casei era copia în miniatură a ceea ce săvârșise împreună cu o echipă de tineri muzeografi și cercetători entuziaști în sălile imobilului de patrimoniu de pe Bulevardul Kiseleff.

Un muzeu al lumii tăcute țărănești în meandrele jocurilor politice

Muzeul Țăranului Român nu mai e ce-a fost. Sub directoratul istoricului Dinu C. Giurescu (2001-2005) au fost demontate două săli, „Ferestre“ și „Timp“, concepute de Horia Bernea și Irina Nicolau. Mai mulți oameni de cultură au protestat public iar o serie de angajați profesioniști au demisionat. În plin scandal, ministrul Culturii de la vremea respectivă, academicianul Răzvan Theodorescu (a încetat din viață la 6 februarie anul acesta), fost director de tristă amintire al TVR, fost senator PSD, a adoptat politica struțului.

Universitarul antropolog Vintilă Mihăilescu a resuscitat într-o anume măsură spiritul Muzeului Țăranului, însă șicanele politice, lipsa de fonduri și reducerea de personal au fost piedici pe care nu le-a putut depăși. Așa se face că, din patrimoniul de aproape 90.000 de obiecte aparținând satului tradițional, o parte însemnată sunt depozitate în subteranele muzeului.

Cum sunt păcăliți vizitatorii străini cu fake-uri ale portului popular

O serie de colecții tematice gândite și finalizate de Horia Bernea și Irina Nicolau sunt acum abandonate timpului amorf, în timp ce, pentru atragerea de fonduri, muzeul vinde fake-uri pe care le expune ca fiind meșteșuguri ale ruralului arhaic.

Porturi „populare“ produse pe bandă rulantă Imagine: George Arun/DW

Din păcate, în special turiștii străini care vizitează muzeul sunt trași pe sfoară, prezentându-li-se aceste producții de serie, cum ar fi porturile „populare“ produse pe bandă rulantă cu mașinile de cusut moderne ca fiind accesorii ale costumelor țărănești tradiționale: fote și ii fake, sumane fake, chimire fake, cioareci fake. Toate aceste accesorii așa-zis țărănești, pe care le-aș numi postmoderne, umplu tarabele din proximitatea muzeelor, a castelelor precum Peleș, Bran, Brukhental, a caselor memoriale.

Muzeul Țăranului, cu mâna întinsă la bunăvoința guvernanților

Actualul director al Muzeului Țăranului Român, Virgil Ștefan Nițulescu, conduce această instituție a recuperării meșteșugurilor și tradițiilor țărănești din 2010, cu un hiatus de doi ani. A fost implicat într-un scandal în momentul în care Agenția Națională de Integritate (ANI) a sesizat Parchetul în vederea verificării indiciilor privind „săvârșirea infracțiunii de conflict de interese“.

„În timpul directoratului meu au fost puține fonduri pentru achiziții. Pe de altă parte, multe dintre donații le refuzăm, pentru că pe de o parte avem spații limitate, iar pe de altă parte nu corespund rigorilor Muzeului“, spune managerul longeviv al MNȚR Virgil Nițulescu pentru Deutsche Welle.

L-am întrebat de ce nu insistă asupra culegerii de folclor autentic. Mi-a răspuns senin că este un grup restrâns al celor care fac teren, tot din cauza constrângerilor financiare dictate de ministerul Culturii. Posturile s-au redus la jumătate față de perioada în care Muzeul Țăranului era condus de Horia Bernea iar bugetul este mult prea mic raportat la nevoile instituției. „Este o contradicție între programele de guvernare și fondurile alocate ulterior de la bugetul de stat“, susține managerul MNȚR. „Sunt tot felul de normative, ca de exemplu impunerea unei anumite cantități de benzină care poate fi folosită pentru cercetarea pe teren“.

Ca fapt divers sau curiozitate, cum vreți să-i spuneți, actualul ministru PSD al Culturii, Lucian Romașcanu, care împarte fondurile bugetare instituțiilor de cultură, este absolvent al Facultății de Comerț din Cadrul ASE București, fost manager la Vinexport Trading SRL, fost director de vânzări la Mediapro Holding, fost director general la „Cancan“ Media SRL și prestator în alte posturi care nu au nici o legătură cu cultura.

Printre atâția oameni ai cărții și cunoscători ai tradițiilor comunităților rurale în derivă, dedicați „veșniciei care s-a născut la sat“, decidenții politici nu se opresc asupra nici unuia care să țină trează moștenirea lui Horia Bernea. Subcultura politicienilor e mai imperativă decât punerea pe ordinea de zi a redescoperirii tradițiilor țăranului român.

George Arun Din 1990 până în prezent a lucrat în presa scrisă și audio. Din 1999 este colaborator DW.