În zilele de 17 și 18 ianuarie 2026, Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău (TNME) a prezentat premiera spectacolului „Richard al III-lea”, după William Shakespeare, în regia lui Petru Hadârcă.

A treia reprezentație a avut loc pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, la 25 ianuarie 2026. Cu o zi mai devreme, la 24 ianuarie, de aniversarea Unirii Principatelor Române, aceeași trupă a jucat spectacolul „Patimile după Iov”, după romanul omonim al lui Val Butnaru.

La microfonul DW, regizorul Petru Hadârcă, totodată directorul TNME, a vorbit despre „Richard al III-lea” de William Shakespeare și despre rolul teatrului în vremuri de criză.

DW: „Shakespeare, contemporanul nostru”, spunea criticul și teoreticianul polonez Jan Kott, așa încât nu te întreb de ce ne întoarcem la marele Will, te întreb de ce „Richard al III-lea”, Petru Hadârcă?”

Petru Hadârcă: „Când mă apuc de o montare, de un text, încerc să găsesc anumite argumente pentru a convinge actorii și echipa de creație, făcând trimitere la o piesă dintr-o altă dramaturgie, și-mi găsesc refugiu în Shakespeare. Dar tot timpul mi-a fost frică să regizez o piesă a lui Shakespeare. Am jucat cândva, cu douăzeci de ani în urmă, ca actor în „Visul unei nopți de vară”, dar acum mi-am zis: de ce n-aș monta o piesă? Mai ales că, uitându-ne la ce se întâmplă în lume astăzi, pe Richard al III-lea îl vedem zilnic la știri. Îl vedem în campanii electorale, vedem cât e de perfid, viclean, lingușitor, cum manevrează și manipulează masele, cum este ajutat de mulțime să ajungă la putere și cum pe urmă dă vina tot pe ea, pe gloată, care și-a dorit un tiran.

Noi îi formăm pe tirani, noi îi încurajăm. „Richard al III-lea” nu mai este o piesă istorică, este o piesă foarte modernă. Cocoașa personajului Richard nu desemnează neapărat o infirmitate fizică, „cocoașa” stă în mintea lui, în decizii, în tot ceea ce întreprinde, în comportamentul lui. Avem un Richard al III-lea la Kremlin și avem niște „richarzi” mai mici, dar la fel de toxici în parlamentul de la Chișinău – socialiștii, comuniștii. Mă simt oripilat și când mă uit la ce avem în România.

Eram la Iași de Ziua Uniri Principatelor, 24 ianuarie, cu cele două spectacole, și m-am îngrozit să văd oameni veniți cu vuvuzele să bruieze imnul național, rugăciunea „Tatăl nostru”, să huiduiască discursul președintelui României, oameni ațâțați de „regizorii” din spate, care se vor cu orice preț la putere, călcând în picioare valorile naționale. Chiar m-am apropiat de unii dintre acești zurbagii și i-am întrebat: „Măcar o zi în an, când ne prindem în Hora Unirii, ca „să dăm mână cu mână”, nu ne putem bucura?” Ce imagine proiectăm prin vuvuzelele astea?... Cei care-i manipulează și-i ațâță pe acești nefericiți sigur că sunt niște „richarzi”.

Atâta doar că le lipsește „scena potrivită".

Dacă o dată la 4 sau la 5 ani, când avem alegeri, nu conștientizăm pericolul, riscăm să aburcăm un „richard” din ăștia în fruntea țării, dar regretul nostru va fi tardiv.

Să revenim la spectacol. În rolul titular joacă Anatol Durbală. Mi se pare că face rolul vieții sale de până acum. L-am mai văzut în diferite ipostaze ca actor, dar aici joacă cu un soi de fervoare, se simte ca peștele în apă în veșmântul tiranului, dă la iveală niște demoni care zac în fiecare individ.

M-am gândit de la bun început la Anatol Durbală care are, așa cum spui, toate calitățile pentru acest rol. De altfel, în distribuție sunt foarte mulți tineri, inclusiv patru absolvenți din anul trecut de la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, clasa lui Anatol Durbală, care s-au înrolat în trupa teatrului și joacă aici alături de profesorul lor.

Mă bucur că am avut a treia reprezentație a lui „Richard al III-lea” la Iași și-i sunt recunoscător domnului director Cristian Hadji-Culea, care a acceptat cu drag să împrietenim Teatrul Național „Mihai Eminescu” de la Chișinău și Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, astfel încât este al 12-lea an consecutiv în care noi venim cu spectacole la Iași, de Ziua Unirii Principatelor, iar pe 27 martie, de ziua Unirii Basarabiei cu România, ei vin să joace aici, la Chișinău.

Cum se simt actorii basarabeni când se văd pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași? Acel loc îi inspiră, înaripează sau poate îi și timorează întrucâtva?

Există o mobilizare, o responsabilizare aparte. Unii dintre actori au urcat pentru prima dată pe scena Teatrului Național din Iași – un edificiu de patrimoniu, cu o arhitectură impresionantă. Pe scena Naționalului ieșean are loc o verificare a potențialului actorilor noștri în fața unui alt fel de spectator, pentru că acolo vorbesc nu numai ochii, gura și emoția publicului din sală, acolo fiecare desen, fiecare ornament, fiecare culisă altfel te îmbrățișează.

Actorii noștri și actori ieșeni au clădit o prietenie aparte. Există mai multe colaborări teatrale și cinematografice. Bunăoară, în multe din filmele lui Igor Cobileanski, vedem mulți actori de la Iași și de la Chișinău. Chiar în serialul „Plaha” jumătate din distribuţie este de la Iași și jumătate de la Chișinău, și nu poți face diferența, sunt o echipă sudată. Nu mai există sârma ghimpată între noi. Ne întoarcem la Chișinău din aceste turnee ieșene cu un alt spirit, cu o energie care ne alimentează, asemeni unei baterii, întreaga stagiune.

Petru, cunoaștem problemele cu acustica sălii mari de la TNME, apărute ca urmare a unei așa-zise reparații care a desfigurat-o de fapt. În „Richard al III-lea” actorii poartă căști. Poate că aceste dispozitive nu redau naturalețea emisiei verbale a actorului, dar câștigul e că se aud foarte bine replicile, iar la Shakespeare este vorba și de valoarea textului literar, pe care l-am savurat, deopotrivă cu jocul interpreților. A fost o provocare să armonizezi textul cu mișcarea scenică?

M-a ajutat experiența pe care o am cu spectacolele montate la Teatrul Național Radiofonic, unde vocea și intonația actorului fac totul. În ce privește textul, am folosit excelenta ediție îngrijită de George Volceanov, cu un „Richard al III-lea” în traducerea lui Horia Gârbea, unde textul sună mult mai natural în română decât în alte versiuni.

Spectacolul începe cu o scenă macabră: înmormântarea lui Henric al VI-lea...

E o suită de înmormântări ale unor regi, tirani sau cărora împrejurările nu le-au permis să ajungă ceea ce va reuși să devină Richard, ducele de Gloucester. În istorie nu se schimbă nimic esențial. Mi-a venit ideea înmormântărilor, amintindu-mi de ultimii ani ai URSS, când mureau pe capete conducătorii de la Moscova. În scena cu înmormântarea, la care te referi, am imitat secvența reală când au scăpat în groapă sicriul lui Brejnev. Huietul acela a zguduit tot imperiul.

Exact la asta m-am gândit și eu!

Și cei care rămân, chiar dacă șefii se schimbă, sunt groparii, gărzile fiecărui „Richard”. Valiza nucleară o iau de la un stăpân și i-o transmit succesorului. La fel, îmi aduc aminte că vedeam în spatele fiecărui secretar general sovietic același agent de pază: la Brejnev, la Andropov, după care în spatele lui Cernenko, în spatele lui Gorbaciov – același individ cu ochelari fumurii, aceeași figură impenetrabilă.

Piesa are în original 136 de pagini, am comprimat-o la 50 de pagini și tot mi se pare că e un spectacol lung. M-am străduit să nu pierd firul narativ și am ales acest cerc vicios: totul e legat de moarte-naștere, și deloc întâmplător groparii, tot ei și asasinii aflați în slujba tiranului, jucați de Ghenadie Gâlcă și Mihai Zubcu, sunt, după Richard, personajele cu cea mai mare prezență scenică.

Richard, jucat de Anatol Durbală, ajuns în vârful puterii, se așează în tron, dar nu se poate acomoda, se învârte, se sucește, secvența aceasta e de un comic irezistibil.

Păi, da, pentru că e un nimeni, o nulitate care nici nu poate sta în tron, e un jilț prea mare pentru el impostorul, uzurpatorul, „cocoșatul”, „ciungul”... Am căutat să găsim și momente comice în plină tragedie, un fel de râsu-plânsu ca la Caragiale, pentru că așa e viața. Teatrul nu e doar o oglindă a societății, e și o lecție de moralitate, de istorie, de demnitate, de aceea cred că „Richard al III-lea” e foarte binevenit în repertoriul Teatrului Național.

Teatrul, așa cum știm, a stat la leagănul formării națiunii române moderne, a cultivat conștiința națională. Crezi că teatrul astăzi poate să-și asume același rol, pentru că suntem într-un moment crucial al istoriei?

Sunt convins că da. Mă gândeam, studiind istoria teatrului românesc, cum a pătruns pe scenă dramaturgia națională și cum spectatorii veneau ca la o sursă de lumină care a dus la valul de renaștere națională din anii ‘90, în Basarabia.

Mai recent, în perioada pandemiei, am avut mari îndoieli când ni s-a propus să transmitem spectacole online, pentru că nu le puteam juca pe viu. Mi-a fost frică, îmi ziceam că vom pierde spectatorii. Și mare mi-a fost bucuria când după ce a trecut pandemia am constatat afluxul mare de public la spectacolele noastre.

Teatrul este și va fi o artă a emoțiilor și a inteligenței, care se face pe viu, în comparație cu televiziunea și cu filmul, unde percepi emoția prin intermediul unui ecran, adică indirect, filtrat... Teatrul are nevoie de această respirație a emoției vii, spectatorul are nevoie de această comunicare, de această îmbrățișare. Și eu când merg, ca spectator, la teatrul „Luceafărul” sau la teatrul „Eugène Ionesco”, la teatrele din București sau din Iași, după un spectacol bun am nevoie de liniște, nu vreau să comunic cu nimeni, am nevoie de intimitatea sufletului, a meditației, să gândesc, să savurez tot ce am trăit. Acesta este teatrul și așa va rămâne pentru totdeauna.

„Richard al III-lea” (Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Chișinău) după William Shakespeare. Regie și versiune scenică: Petru Hadârcă. Scenografie: Irina Gurin. Univers sonor și muzică: Valentin Lindo Strișcov. Mișcare scenică: Oleg Mardari. Video design: Vlad Adajuc. Lighting design: Andrei Fotescu. Traducere: Horia Gârbea.

Distribuția: Anatol Durbală, Corina Rotaru, Dan Melnic, Alexandru Leancă, Tatiana Lazăr, Iurie Focșa, Ghenadie Gâlcă, Mihai Zubcu, Nicu Ciumașu, Renata Țurcan, Valentin Zorilă, Cătălina Varaniță, Ilie Pârlog, Mihaela Strâmbeanu, Igor Babiac, Sergiu Vâzdoagă.