În câteva sate din Bulgaria, Ucraina şi Moldova au dispărut toate femeile în vârstă de mai puţin de 40 de ani. După ce multe dintre ele au răspuns la anunţuri tipărite mărunt în rubrica ”mica publicitate” a câtorva ziare regionale, au fost luate pe sus şi vândute, majoritatea unor localuri de noapte şi bordeluri din Bosnia-Herţegovina şi Kosovo.
Ferm convinsă de efectul satisfăcător şi pacifist al negoţului, conducerea americană a trupelor Nato a creat în 1995 de-a lungul liniei de front dintre Republica Serbia şi Federaţia Bosnia şi Herţegovina o zonă de comerţ liber, aşa-numita ”Arizona-Market”. Iar din această zonă de comerţ liber, aceia care profitaseră deja cel mai mult de pe urma războiului au organizat, fără oprelişti, o economie subterană, după cum arată Karin Jurschick în ”Gărzile Păcii şi Femeile”. Piaţa exista, momentul era propice, iar de îndată ce au sosit în această zonă soldaţii Sfor, angajaţii Naţiunilor Unite şi alte forţe internaţionale de ajutorare, au apărut baruri numite ”Chicago” sau ”Crazy Horse”, sau ”Moskva” respectiv ”Wolga”, în care oferta de distracţie nu se limitează doar la dans.

Astfel prostituţia forţată şi ”Trafficking”, cum este numit traficul internaţional de femei, ar putea fi considerate, pur şi simplu, un aspect nedorit dar oarecum ”firesc” al tuturor misiunilor de pace. Erorile comportamentale, spune Jacques Paul Klein, trimis special al Secretarului General şi coordonator al misiunii ONU în Bosnia-Herţegovina, sunt omniprezente. Cu toate acestea, Klein institui în iulie 2001 o unitate de control însărcinată să descopere şi apoi să interzică traficul de femei, o misiune criticată puternic de către ”Washington post” încă din faza sa incipientă. Astfel (nu) e oare de mirare, ca aşa zisa echipă ”Stop-Team” a confirmat doar ce se potrivea cu linia oficială? Şi anume că majoritatea clienţilor acestor localuri sunt indigeni, iar femeile care îi deservesc o fac, desigur, benevol, alegându-şi singure şi nesilite de nimeni aceasta cale de a-şi câştiga existenţa. Pe scurt, aceasta problemă ţine de corupţia naţională şi nu caracterizează nicidecum în mod special misiunile ONU. În plus, nu se poate aplica din principiu o soluţie, adaugă Klein, în cel mai bun caz se poate încerca ţinerea situaţiei oarecum sub control.

Dar tocmai aceast aspect al evidenţei situaţiei pecetluieşte imposibilitatea de a o rezolva, constată Sevima Sali-Terzic, activistă pentru drepturile omului. În loc de urmărire penală, se emit doar sancţiuni. ”Traficul de femei şi combaterea acestuia au degenerat într-un fel de industrie”, spune Sevima Sali-Terzic. Între timp ”piaţa de femei” e saturată în Bosnia şi Kosovo, preţurile au scăzut rapid iar afacerile au fost strămutate în Afghanistan, care a luat în această privinţă locul Bosniei.

În continuarea materialului documentar intim şi foarte controversat, ”Apoi ar fi trebuit să fie frumos”, în care vorbeşte despre sinuciderea mamei ei, Karin Jurschick s-a dedicat încet şi ca în treacăt acestei teme atât de aspre. Într-un colaj de secvenţe video, autoarea pune alături secvenţelor filmate despre prostituţia forţată, fragmente din filmoteca oficială a ONU, despre razii reuşite ale forţelor ei de ordine ei în bordeluri şi instantanee despre fericirea femeilor eliberate. Contrastul obţinut dintre imaginea oficială şi cea reală vorbeşte de la sine. Femeile de care s-a abuzat nu apar în film, din motive de securitate, decât din ”off”, iar efectul vocilor lor este astfel şi mai cutremurător.

Juriul premiului Grimme a considerat pelicula excepţională şi i-a acordat regizoarei Karin Jurschick pentru filmul produs pentru posturile germane de televiziune ZDF/3sat distincţia Adolf-Grimme 2004.